Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|31 octombrie 2016
Rusia și Spania. Madridul mutilat de Războiul Civil început în anul 1936. Și Moscova de după moartea lui Stalin – anul 1953. Antonio Muñoz Molina și Ludmila Ulițkaia. Doi scriitori premiați, celebri, cu un tip de scriitură aproape antitrend, doi scriitori care nu se tem de povești ample, întinse pe sute de pagini, într-un secol al vitezei în care totul e scurt și se devorează pe repede înainte, doi scriitori care se întorc în timp și analizează istoria încă vie și cu traume ce încă palpită în așa numita contemporaneitate. Unul născut în Andaluzia, la vreo douăzeci de ani de la Războiul Civil din Spania, despre care avea să scrie, iată, un roman primit cu cronici elogioase și tradus rapid în mai multe limbi, jurnalist și istoric de artă. Cealaltă, născută într-un sat din Urali, biolog și genetician, aflată în conflict cu regimul Putin, pe care nu s-a temut să-l înfrunte, contemporană cu perioada stalinistă și poststalinistă. „În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina, publicat în colecția Babel a Editurii Nemira, și „Imago” de Ludmila Ulițkaia, apărut în colecția Raftul Denisei la Humanitas Fiction.
Cele două romane pe care le-am ales pentru duelul lunii octombrie sunt două apariții editoriale remarcabile, cu siguranță două dintre cele mai valoroase ale anului 2016, comparabile ca forță narativă și ca sferă de interes, două nume la fel de puternice în literatura contemporană, două romane publicate aproximativ în aceeași perioadă, 2009-2010, și, traduse, iată, la noi în același timp, la aproximativ șapte ani distanță.
Madridul în război
Un roman de peste 800 de pagini, „În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina nu pare tocmai seducător prin dimensiuni. Însă trebuie spus încă de la început: la pagina 700 vă veți dori ca povestea să nu se termine niciodată. Cuvintele lui Marin Mălaicu-Hondrari de pe copertă redau poate cel mai bine senzația intensă pe care ți-o lasă romanul și gustul amar că s-a sfârșit: „Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă, la fel ca toate clipele de iubire nebună”. „Insuportabil de frumoasă” este, cu siguranță, cea mai potrivită descriere a poveștii lui Molina. Povestea unei epoci, povestea unei țări, povestea unui război civil care a însângerat și a măcinat Spania înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, o poveste spusă aici fără mănuși, cu un curaj și o limpezime pe care într-adevăr cele aproximativ opt decenii scurse de-atunci i le permit scriitorului. Povestea unei familii măcinate ea însăși de alte feluri de războaie, povestea unui bărbat, povestea unei femei, povestea unei iubiri…
Romanul se deschide într-o zi de sfârșit de octombrie a anului 1936 în gara Pennsylvania. Între două lumi, un bărbat pe nume Ignacio Abel își caută identitatea, își caută viitorul, obsedat fiind de propriul trecut pe care încă nu-l înțelege, din care se hrănește și cu care se otrăvește în același timp. Din Penn Station, înapoi în Madrid. Fluxul amintirilor. În Madridul din care tocmai evadase și al cărui prizonier va rămâne pentru totdeauna, în Madridul rupt în două de războiul civil, în Madridul unde își lăsase copilăria, familia, soția, copiii, în Madridul unde-și lăsase amintirile acide ale celei mai chinuitoare iubiri, în Madridul în care totul se prăbușise. Absurd de singur, hăituit de cuvintele soției Adela, care urlau acuzatoare din scrisoarea ce străbătuse miraculos continente și războaie și ajunsese până în camera lui de hotel mizeră, Ignacio Abel încearcă să înțeleagă. Să înțeleagă tot ceea ce trăise în ultimii ani. Și o caută cu disperare resemnată pe Judith Biely, femeia care i-a răsturnat existența. Din Pennsylvania, înapoi în istoria vie a Spaniei. Molina are nevoie de câteva zeci de pagini la începutul romanului în care să caute ritmul poveștii și să traseze corect limite istorice ale unor întâmplări care vor marca istoria. Da, romanul e o frescă a Madridului acelei perioade, dar „frescă” e un cuvânt rece și aproape neprietenos, pentru că ceea ce face Molina e, de fapt, reconstrucția lumii dinainte de prăbușirea ei, o reconstrucție colorată, fermecător de vie, la distrugerea căreia ne invită apoi cu un soi de voluptate masochistă.
Într-adevăr, se vorbește și s-a vorbit mult încă de la apariția romanului despre această extraordinară realizare a lui Molina, care ia pulsul unei lumi ce se stinge încet, care surprinde atât de bine felul cum normalitatea eșuează în anormalitate, felul cum culorile puternice ale Madridului se sting una câte una, felul cum oamenii se modifică de la o zi la alta, felul cum se produce schimbul de putere între clasele sociale, felul cum o casă din centrul Madridului ajunge dintr-odată ca un mormânt cu mobilele acoperite cu cearșafuri, felul cum mâncarea dispare din magazine, felul cum violența îmbată. Dar poate că adevărata mare reușită a acestui roman este extraordinara construcție a poveștii de iubire dintre Ignacio Abel, spaniolul căsătorit, trecut de prima tinerețe, provenind dintr-o familie săracă, dar care a reușit prin propria inteligență să devină unul dintre marii arhitecți ai Madridului, educat în spiritul Bauhaus, și Judith Biely, tânăra americancă dintr-o familie emigrată din Rusia, ajunsă cu o bursă în Madrid și aducând cu ea o lume întreagă de libertăți care pentru Ignacio sunt de-a dreptul bulversante.
Cu o subtilitate psihologică absolut fascinantă – de fapt marele atu al romanului și ceea ce-l face irezistibil –, Molina analizează iubirea… și neiubirea. Felul cum se naște brusc, într-o seară, la o întâlnire publică, felul cum se dezvoltă, cu o forță nimicitoare, de ambele părți, felul cum îi devorează pe amândoi, făcându-i complici într-o vină, care, la rândul ei îi macină pe amândoi: adulterul. Străzile Madridului, viața de noapte a Madridului, toate se dezvăluie altfel, viața are alt gust și altă intensitate, iar ritmul narațiunii lui Molina îl surprinde perfect, jonglând cu amintirile, cu vocile narative, cu structurile temporale. E extraordinar momentul în care Judith se rătăcește prin Madrid, căutând cartierul muncitoresc al copilăriei lui Ignacio, sunt extraordinare plimbările prin care Ignacio începe să cunoască Madridul de noapte prin ea. Molina nu-i rămâne dator niciunuia dintre personaje, lasă fiecăruia timp și libertate să se descopere, atinge note adânci și concludente din biografia fiecăruia, analizează felul în care s-a construit și a evoluat familia lui Ignacio, relația cu soția lui, Adela, o femeie deja bătrână și lipsită de farmec, dar iremediabil îndrăgostită de el. Și poate unul dintre cele mai frumoase episoade din roman este cel în care Adela, analizându-se, înțelege de ce iubirea dintre ei n-a fost niciodată posibilă. Molina îi creează lui Abel două identități, sunt doi bărbați care acționează și se poartă total diferit în funcție de mediul unde se află, nu există aproape nicio legătură între Ignacio, tatăl de familie, și Ignacio, amantul disperat să capete cinci minute cu iubita. Marele personaj al acestui roman? TIMPUL: „Timp în mâinile noastre”, va spune Judith, una dintre replicile-cheie ale poveștii, cu puțin înainte să înceapă dezastrul.
Dincolo de Ocean, în America mult visată, pe malul râului Hudson, acolo unde Ignacio va merge să construiască o bibliotecă, va muri de fapt marea poveste de iubire. În câteva pagini tulburător de frumoase, tulburător de amare, undeva, într-o noapte întunecată, în care furtuna întrerupe curentul electric, stafiile unei iubiri trăiesc ultimul și cel mai dureros episod al ei. Una din acele scene pe care nu le uiți niciodată.
Moscova după moartea lui Stalin
De partea cealaltă, „Imago” de Ludmila Ulițkaia, într-o excelentă traducere semnată de Gabriela Russo. Frescă a Rusiei și a Moscovei în cea mai stranie perioadă a ei. Scriitoarea care l-a sprijinit pe Hodorkovski și care a avut conflicte cu regimul sovietic, fiind acuzată de activități disidente, explica la un moment dat de ce a abandonat laboratorul și s-a apucat de scris: „Până la un anumit moment am crezut, în mod eronat, că oamenii de știință sunt mai liberi decât artiștii…”. Ca formație, Ludmila Ulițkaia vine în tradiția marii literaturi disidente a Rusiei, iar „Imago” este exemplul cel mai bun în acest sens.
Povestea începe în ziua în care a murit Stalin. Într-o casă oarecare din Moscova, la radio se aude comunicatul oficial. Din acest moment, scriitoarea urmărește destinul a trei tineri, Sania, Ilia și Miha, care cresc în umbra stalinismului și a căror existență este o permanentă încercare eșuată de a se desprinde de acest morb.
Descoperind literatura, marea literatură, își încep astfel primele acte de disidență, de la o vârstă fragedă, la umbra unui profesor care caută să-i facă să gândească și să înțeleagă. Însă tocmai această literatură e antidotul la vaccinul sovietic, injectat în masă în școlile acelei perioade și el îi va face să devină niște inadaptați, oameni pendulând între lumi, visători care se găsesc absorbiți de sistem, veșnic roși de nefericire. Odată ieșiți din adolescență, vor fi azvârliți într-un URSS măcinat și viciat de corupție, un spațiu în care iluziile mor. Din înălțimile artei, la care visau cu toții, se văd azvârliți în mocirla vulgarității și a urâtului sovietic, acea lume gri, mirosind muncitorește a prăjeală.
Ludmila Ulițkaia urmărește viețile mici ale unor familii cărora comunismul le modifică ADN-ul și felul cum încearcă să suipraviețuiască și să respire într-o lume profund viciată, într-o lume în care frumusețea aproape că nu există, într-o lume în care și iubirile sunt otrăvite și în care inteligența este o formă de disidență care trebuie pedepsită și anihilată. Aceste fine mutații psihologice le urmărește scriitura Ludmilei Ulițkaia, care nu urmează firul cronologic, ci operează diverse întoarceri în timp, adâncind biografiile personajelor, sondând adânc, mereu mai adânc, și surprinzând cu subtilitate felul cum individul era strivit, felul cum personalitatea îi era anihilată pas cu pas.
Interesantă este și construcția personajului Olga, o tânără educată cum trebuie, într-o familie sovietică model, învățată să-și iubească sincer conducătorii și focurile de tabără comuniste, dar care „eșuează” în facultate într-un adevărat dușman al regimului. Într-adevăr cultura și cărțile interzise se dovedesc a fi cei mai mari dușmani ai regimului, iar a citi este gestul de maximă disidență. Există o întreagă rețea subterană de texte care circulă în samizdat și care sunt cei mai mari dușmani ai regimului, construind un fel de societate paralelă: două Moscove diferite, care se întâlnesc, totuși, în plan concret.
Ludmila Ulițkaia surprinde însă în „Imago” și alte două lumi – lumile a două generații diferite, pe de o parte cea a părinților care au ales să se conformeze unui regim care i-a anulat ca ființe și, pe de cealaltă parte, cea a tinerilor care aleg adevărul subversiv, aleg să trăiască în două realități opuse, aleg un fel de opoziție încăpățânată și adesea autodistructivă.
Ceea ce-i lipsește însă romanului Ludmilei Ulițkaia, în comparație cu cel al lui Antonio Muñoz Molina, este poate ceva din puterea de seducție a narațiunii. Ritmul și întoarcerile temporale cer o răbdare și o perseverență în lectură pe care povestea lui Molina le atrage firesc, împreună cu o plăcere cu totul aparte de a te lăsa cuprins de farmecul unei lumi, al unui Madrid al cărui gust seamănă cu cel al chiflei albe și proaspete, cu ulei de măsline și câteva grăunțe de sare, pe care americanca Judith Biley o gustă în prima ei dimineață în camera dintr-o pensiune a vechiului Madrid.
Pentru această extraordinară subtilitate, pentru plăcerea savuroasă pe care o oferă, pentru că reușește performanța de a construi în același timp un roman cu esențiale și necesare informații istorice și unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura europeană de azi, pentru rafinamentul narativ, pentru frumoasa traducere a Mioarei Adelina Angheluță, ziarul Metropolis declară „În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina câștigător al duelului și cartea lunii octombrie.
