Care este cartea Bookfest 2018?
https://www.ziarulmetropolis.ro/care-este-cartea-bookfest-2018/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii…

Un articol de Monica Andronescu|7 Iunie 2018

Am s-o spun din start, ediția recent încheiată a Bookfest-ului n-a excelat în mari apariții editoriale. Nici în ceea ce privește traducerile, nici în privința creațiilor autohtone. Iar în timp ce te plimbai printre standurile mult mai aerisite – partea bună a ediției din acest an, care a avut loc într-un alt pavilion de la Romexpo – parcă-ți venea mai mult ca oricând să-i dai dreptate lui Antunes care spunea într-un interviu: „Mă mir când văd atâţia oameni care scriu, mă sperii când intru într-o librărie şi văd cât se publică. Cred că pe lume există mai mulţi artişti decât opere de artă. Ne lipsesc operele de artă, artişti sunt destui.” Iar concluzia e și mai tristă. Se scrie (tot mai) mult și se citește (tot mai) puțin.

Sub aceste auspicii s-a desfășurat Bookfest 2018, cu aceeași atmosferă cu mititei și bere la ușa lui și cu un alt festival, unul gastronomic, în curte, care i-a făcut cu brio concurență, mai ales că s-a întâmplat să fie exact într-una din multele vacanțe date cadou de statul român.

Acestea fiind zise, n-a fost deloc ușor de ales două cărți-vedetă, două cărți care să se detașeze clar din marea de apariții editoriale. Ar mai fi fost alte câteva posibilități la fel de bune. „Două mături stau de vorbă” a lui Radu Paraschivescu, apărută la Humanitas, care urmărește și redă cu umorul lui tipic scene din societatea românească, „Ultimele zile ale occidentului” a lui Matei Vișniec, publicată la Polirom. Excelentul nou „Jurnal” al lui Mircea Cărtărescu, o perspectivă interesantă asupra ultimilor 7 ani în România, „Jurnalul necenzurat” al lui Vaslav Nijinski, o scriere fascinantă, pentru prima dată publicată în România, la Editura Nemira, interesanta biografie a lui Arsenie Boca, scrisă de Tatiana Niculescu, „Ei mă consideră făcători de minuni”, despre care am vorbit pe larg într-un alt articol, sau „Zuleiha deschide ochii”, superbul roman al lui Guzel Iahina, ambele publicate la Humanitas. Și lista ar putea continua, pentru că romane premiate de curând, bine cotate de critica internațională (spun critica internațională, pentru că la noi, cu foarte puține excepții, nu există decât comunicate de presă preluate cu copy-paste de toate site-urile și blogurile sau texte de copertă însoțite de o poză cu inimioare, floricele și ceșcuțe de cafea, care țin loc de critică specializată…), au fost traduse pe la diverse edituri. Dar, așa cum spuneam, au lipsit hiturile.

În aceste condiții, am ales, mai degrabă subiectiv, două romane de top, cel mai recent roman publicat de Julian Barnes, „Singura poveste”, care a apărut și în România aproape imediat după ediția engleză, în colecția Babel a Editurii Nemira, unde a și fost lider de vânzări. Iar cel de-al doilea, este romanul lui António Lobo Antunes, „Pe râurile ce duc…”, publicat la Humanitas Fiction.

Antunes, în mintea unui bolnav de cancer

Considerat în acest moment cel mai important scriitor portughez în viață, candidat la premiul Nobel pentru Literatură, António Lobo Antunes s-a născut în 1942, la Lisabona, și a cunoscut experiența războiului, care avea să-l schimbe definitiv. Pe el și scriitura lui. „Înconjurat de cadavre, mă gândeam ca nu se va termina niciodată. Am cunoscut sentimente la care nu mă gândeam: camaraderia, curajul tinerilor… erau nişte puşti, soldaţii aveau 20 de ani, iar ofiţerii cu puţin mai mult”, a povestit Antunes când a venit la București pentru lansarea romanului, iar concluzia lui a răsunat trist, apocaliptic: „Războiul nu se termină niciodată, rămâne mereu în noi”. Antunes a studiat și a practicat medicina ani întregi, cu o specializare în psihiatrie. Care atât de mult îi influențează literatura, iar acest roman recent publicat în România, „Pe râurile ce duc…” este un exemplu perfect. Deși propriile cuvinte, un răspuns pe care i-l dă lui Matei Martin într-un interviu mai vechi din „Dilema veche” s-ar părea că vor contrazice această concluzie care, însă, se impune de la sine: „Eu am devenit medic psihiatru întâmplător. Nu îmi doream asta neapărat. Şi asta nu are nicio legătură cu scrisul. Psihiatria nici măcar nu e o meserie prea creativă. Lumea crede că psihiatrul intră în mintea ta, îţi înţelege sentimentele… Nu e deloc aşa. Psihiatria – cel puţin cea pe care am învăţat-o eu – e aproape plictisitoare, e o meserie grea în care trebuie să iei decizii grele. Mereu eram intrigat de regulile acestei profesii, de scopul ei. Eram chemat să-mi dau cu părerea, să dau verdicte, să spun dacă „pacientul“ e normal sau nu. Ce înseamnă să fii normal? Ce înseamnă să fii bolnav mintal? Ceea ce mă înspăimânta cel mai mult era puterea imensă pe care o avea medicul asupra pacientului. Psihiatrul e ca un fel de dumnezeu. Ce faci cu pacientul? Îl baţi pe umăr, îi faci electroşocuri, îi dai medicamente, îl operezi… Pacienţii sunt lipsiţi de apărare în faţa unui medic care poate face aproape ce vrea el. Or, eu îmi puneam tot felul de probleme. E complicat să fii bolnav. E şi mai complicat să suferi de o boală mintală. Şi ce înseamnă boală mintală? La vechii greci, de pildă, epilepsia se numea „boala sacră“. Iar în Africa, unde am fost eu, ceea ce noi, occidentalii, numeam schizofrenie, era privit ca un semn al legăturii cu zeii. Da, în Angola se spunea că schizofrenicii sunt mai aproape de zei. Ca psihiatru eşti, prin urmare, foarte limitat.”

Ei bine, romanul apărut acum la Humanitas fiction și tradus de Dinu Flămând, cu o poezie tenebroasă care pare să surprindă foarte bine zbuciumul acestui personaj pe jumătate fictiv, pe jumătate real, este o incursiune terifiantă în mintea unui bolnav care urmează să sufere o operație dificilă. 15 zile într-un spital, în mintea unui om, care alunecă „pe râuri” neștiute înspre propria copilărie, un adult bolnav, în luptă cu cancerul, în luptă cu viața, în luptă cu moartea, într-un discurs pe jumătate sincopat, care nu urmează reguli ortografice obișnuite, care urmează în schimb un flux straniu al conștiinței, ce-l poartă înapoi spre o copilărie în care este blocat. Cartea este, de fapt, un fals jurnal, este o aparentă confesiune la persoana întâi despre lupta cu cancerul. Poate că cea mai bună descriere pentru acest roman cu totul neliniștitor – o proză poetică, în care episoade onirice se împletesc cu mărturisiri, un monolog pe alocuri repetitiv, adesea eliptic, care se frânge și apoi o ia de la capăt curgând încet, într-un ritm ce deschide noi perspective asupra vieții și a morții, așa cum sunt ele surprinse prin gândirea unui copil ce alege să se refugieze din calea bolii, a morții, a urâtului, într-o lume pierdută – sunt chiar cuvintele lui Antunes. „Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ Și într-adevăr, în acest roman intriga aproape că nu există. Acest roman respiră în alt ritm… Și dacă nu ești dispus să intri în acest ritm încă de la primele pagini, în care un bărbat descrie o realitate ușor absurdă de le fereastra camerei lui de spital din Lisabona, romanul lui Antunes o să ți se refuze…

Julian Barnes și „Singura poveste”

Julian Barnes este probabil unul dintre scriitorii cei mai la modă ai momentului, cu o unicitate, pe care i-o recunosc și criticii literari, şi cititorii de plăcere, este „cameleonul literaturii engleze”, cum inspirat l-a numit un cititor profesionist. De la începutul carierei şi până acum, a scris mult, însă nu și-a creat un stil, ci mai multe, astfel încât literatura sa nu este ușor de încadrat în vreo categorie. A încercat romanul de atmosferă, la ficţiunea autobiografică, thrillere pe care le-a semnat cu pseudonimul Dan Kavanagh, eseuri sclipitoare despre Franţa şi francezi, roman cu o puternică dimensiune memorialistică. Cam tot în materie de proză. După o copilărie cât se poate de banală, potrivit propriilor sale mărturisiri, au urmat studiile la City of London School şi la Magdalen College, Oxford. Tânărul timid, care avea oroare să vorbească în public, s-a adâncit în lumea „de hârtie”, angajându-se ca lexicograf şi lucrând trei ani pentru Oxford English Dictionary. Apoi a fost, pe rând, cronicar literar la revistele New Statesman şi New Review, precum şi recenzent pentru mai multe posturi de televiziune.

A debutat ca scriitor în 1980, cu romanul „Metroland”, prin care s-a făcut imediat remarcat. Dar a dat lovitura abia peste câţiva ani, când a publicat incomparabilul roman „Papagalul lui Flaubert”, care i-a cucerit definitiv pe cititori şi i-a adus mai multe premii, propulsându-l printre finaliştii pentru Booker Prize în 1984. „În ziua în care am împlinit 40 de ani, mi-am încheiat al patrulea roman, am renunţat la slujba de critic literar de la canalul de televiziune Observer şi mi-am cumpărat o masă de snooker”, a povestit scriitorul într-un interviu publicat în ziarul The Telegraph. După al patrulea volum, intitulat „Privind în soare”, Julian Barnes, care se consideră „un pesimist vesel”, a continuat să scrie despre dragostea din lumea de azi şi neputinţele ei, despre despărţiri şi rupturi, despre moarte şi despre un Dumnezeu în care nu crede nici acum. „Sunt ateu, însă dogmatismul mă sperie întotdeauna şi părerea mea este că ateismul, ca orice altceva, poate fi dogmatic. Nu cred că sunt suficient de deştept ca să ştiu că nu există Dumnezeu”…

Anul 2008 a adus o ruptură în viaţa şi în literatura lui Julian Barnes, o ruptură pe care n-a recunoscut-o însă niciodată public. Soţia sa, Pat Kavanagh, care i-a fost şi editor, a încetat din viaţă din cauza unei tumori cerebrale.

Romanul pe care l-a publicat în acest an, „Singura poveste” și care, iată, a apărut imediat și în România, la Nemira în colecția Babel, care i-a dedicat o serie de autor, în traducerea excelentă a lui Radu Paraschivescu, este un fel de arc peste timp spre primul lui roman, „Metroland”. Se deschide cu un fel de considerație filosofică/meditație asupra iubirii: „Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.” Iar întregul roman e un fel de căutare a unui răspuns la această întrebare. De ce „Singura poveste”? Pentru că „cei mai mulți dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viață – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate povești. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui.”

Romanul lui Barnes este o poveste care începe undeva în anii 60, într-o vară, pe un teren de tenis, dintr-o localitate de lângă Londra. Un tânăr de 19 ani, pe nume Paul, se îndrăgostește de o femeie cu peste 30 de ani mai mare ca el… Puțin revoltat, puțin teribilist, Paul refuză din start acel viitor pe care i-l rezervase familia: repetarea, ca-n oglindă, a vieții părinților lui, în care totul era banal de bine pus la punct, căsătoria cu o „Carolină” întâlnită la tenis, copii, job etc. Ei bine, Paul vrea altceva. Și altceva-ul cumva îl alege pe el… La tenis, unde mama lui spera să-și găsească o iubită normală, el o cunoaște pe doamna Susan Macleod. Ce urmează e o poveste de peste un deceniu, care, dincolo de algoritmii ei care o duc în punctul pe care, de altfel, Paul îl dezvăluie încă de la început, scoate la iveală dedesubturile unei lumi, în care prejudecățile țineau loc de viață. Familia, existența ei, traseele impuse, de la care aproape că n-aveai voie să te abați, violența, sexualitatea, toate se conturează în romanul lui Barnes, în paralel cu povestea principală. Cele trei părți ale romanului schimbă persoana la care se face narațiunea, trecând de la persoana I, povestea unei întâlniri care se transformă în „singura poveste”, cu tot farmecul ei surprins simplu, în stilul lui Barnes, într-un discurs aproape minimalist, la persoana a II, o persoană a II-a în care se ghicește furia, furie care crește și pe care încearcă s-o înăbușe, lângă o Susan ce devine alcoolică sub ochii lui. Iar partea a treia este scrisă la persoana a III-a și e finalul unei povești care îți lasă un mare nod în gât. Un bărbat singur, secătuit, care caută sensul iubirii și încearcă să se elibereze cumva de povara „singurei lui povești”…

Decizia

Pentru frumusețea simplă a unei povești care te bântuie mult timp după ce ai închis cartea, pentru sincronizarea cu apariția romanului la Londra, pentru excelenta traducere a lui Radu Paraschivescu, ce surprinde atât de bine, umorul și fina ironie a lui Julian Barnes, Ziarul Metropolis declară „Singura poveste”, roman publicat în colecția Babel a Editurii Nemira, cartea Bookfest 2018 și cartea lunii mai.

24
/06
/18

Teatrul Evreiesc de Stat  prezintă miercuri, 27 iunie, de la ora 19.00, spectacolul de lieduri și poezie „Glasuri evreiești în poezia lumii“, pe versuri de Benjamin Fondane, Nina Cassian, Magda Isanos, Charles-Pierre Baudelaire și Paul Celan, în lectura actorilor TES -  Maia Morgenstern, Darius Daradici, Viorica Bantaș și Mircea Dragoman.

15
/06
/18

"Fotbalul este popular deoarece prostia este populară" - Jorge Luis Borges (24 august 1899 - 14 iunie 1986). O falsă legendă spune că Borges, unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului al XX-lea, era fan al lui echipei Newell. Desigur, împreună cu bunul său prieten Adolfo Bioy Casares, a format un redutabil cuplu literar care a scris despre sportul rege...

12
/06
/18

Cartea „Pădurea întunecată”, scrisă de Nicole Krauss, a fost publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2018 (traducere din limba engleză și note de Luana Schidu).

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

07
/06
/18

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii...

05
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT O matrice spirituală deosebită de a europenilor face ca lumea indiană, acel conglomerat unde se vorbesc 15 grupe de limbi, cu literatură și tradiții culturale proprii, să surprindă în permanență, să intereseze prin uimitoarea diversitate și în același timp prin coeziunea extraordinară.

04
/06
/18

METROPOLIS SPECIAL După ce a cucerit planeta cu „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” (Polirom, 2017), istoricul israelian Yuval Noah Harari și-a îndreptat privirea spre ce va urma. „Homo deus. Scurtă istorie a viitorului” (Polirom, 2018) este o incursiune în lumea imaginară a ceea ce ar putea fi.

01
/06
/18

“În primii ani de viață am locuit într-o cămăruță, împreună cu părinții mei, care abia se căsătoriseră, cu un an în urmă, erau niște oameni foarte tineri. Și în acea cameră de câțiva metri pătrați se desfășura toată viața noastră, toată viața familiei. Era ciment pe jos, era un pat în care dormeam toți trei. și pe marginea căruia, mama, ținându-mă în brațe, îmi citea. E prima mea amintire. (...)”, mărturisea Mircea Cărtărescu, într-un interviu pentru emisiunea DIGICULT. Născut într-o zi de 1 iunie, la fel ca și soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu împlinește, astăzi, 62 de ani.

30
/05
/18

METROPOLIS SPECIAL 7 destinații din romanele momentului – din New York până la Tōkyō, din Bogotá la Calcutta, din Tripoli până în Sicilia și de acolo la Ierusalim...

Page 1 of 8012345...102030...Last »