INTERVIU De la Slătioara Olteniei de sub munte, unde locuieşte de câţiva ani şi unde organizează vară de vară tabere de creaţie literară, scriitorul şi editorul Marius Chivu a răspuns întrebărilor noastre despre proză scurtă, poezie şi jurnale de călătorie. Punctul de pornire îl reprezintă antologia „KIWI, 2022. Graniţe”, apărută la Editura Polirom.
Un articol de Alina Vîlcan|10 august 2022
Ediția din acest an a antologiei de proză scurtă KIWI, pe care o coordonezi la Editura Polirom, intitulată Granițe, vine cu un cuprins internațional, autorilor români prezenți aici alăturându-li-se nume ca Jonathan Franzen, Paul Bailey, David Vann sau José Luís Peixoto. Care sunt poveștile din spatele prezenței în volum a unora dintre acești autori străini?
Conceptul antologiei a fost de la început ca, pe lîngă nume de autori români tineri sau chiar debutanți, să conțină și proze scrise de autori consacrați. În ediția de anul trecut, Sosiri/Plecări, au apărut Adriana Bittel, Răzvan Petrescu, Bogdan-Alexandru Stănescu și Marin Mălaicu Hondrari, dar pentru ediția de anul acesta m-am gîndit să îndrăznesc invitînd autori străini pe care-i admir și pe care am avut norocul să-i și cunosc personal. Surpriza a fost că absolut toți mi-au onorat invitația, chit că antologia KIWI se afla abia la a doua ediție și încă nu aveam un sponsor ca să pot plăti și onorarii.
A doua surpriză a fost faptul că am găsit un sponsor extraordinar, căruia i-a plăcut conceptul antologiei, astfel că toți autorii, deopotrivă români și străini, au fost plătiți la standarde peste cele românești. Avînd aceast aspect rezolvat, ediția de anul viitor va fi încă și mai spectaculoasă prin prezența unor nume mari. Oricum, o antologie românească de proză scurtă cu conținut internațional reprezintă o premieră la noi. Dacă piața de carte românească ar fi mai dezvoltată, KIWI ar putea fi „exportată” în mai multe limbi, precum antologiile Freeman`s sau Granta.
Ca și în cazul ediției KIWI de anul trecut, și de această dată o parte consistentă a povestirilor românești din volum s-a scris în taberele de vară pe care le ții la țară, în comuna Slătioara Olteniei de sub munte. Cum evoluează de la an la an aceste tabere și ce se întâmplă acolo în această vară?
Aceste tabere de vară sînt destinate deocamdată exclusiv celor care au urmat în anii trecuți cursurile de creative writing ținute din 2011 încoace de Florin Iaru și de mine, sînt, cum ar veni, tabere de scris pentru avansați. Conceptul acestor tabere este că scriitorii discută și lucrează cu mine vreme de o săptămînă o singură proză, care urmează să fie definitivată în lunile următoare, cu feedback-ul meu constant. Odată ce se ajunge la o variantă finală, fac selecția prozelor care merită să fie publicate în KIWI.
În afara discuțiilor pe marginea ideilor de proze (tip de narator, structură, desfășurare, stilistică), în tabere se scrie, se citește (cărți, manuscrise), dar se și lenevește, se fac plimbări, partide de badminton, grătare. Casa se află lîngă o pădure, astfel că e multă natură și liniște în jur, nu mai vorbesc de răcoare, la mare preț pentru orășeni. Poate ar trebui să le redenumesc: tabere de recreere creativă.
Cu un război la graniță, tema noii ediții este cât se poate de actuală, însă știm că s-a conturat după ce povestirile au fost adunate. De pe litoralul românesc comunist văzut de un străin și până pe plajele Odesei sau de la un ritual straniu la trecerea dintre viață și moarte până la limita dintre luciditate și nebunie – regăsim aici tot felul de „granite”, cum ne vorbesc acestea, ce te-a atras în mod deosebit la povestirile selectate? Cum a operat editorul, de această dată?
Pentru a nu exista constrîngeri asupra, tema fiecărei ediții este aleasă de mine ulterior, o convenție care oferă identitate fiecări ediții. Întîmplarea a făcut ca Ucraina și ucrainenii să apară în cîteva proze înainte de invazia rusească, a doua coincidență fiind că imaginea copertei, realizate de artistul Laurențiu Midvichi încă de anul trecut, avea cromatica drapelului ucrainean cu galben și albastru. Titlul Granițe s-a impus aproape de la sine, granița fiind o metaforă literară perfectă.
Povestirile au fost selectate, în primul rînd, datorită valorii lor literare, apoi datorită diversității tematice și stilistice. Chiar dacă nu recomand lectura antologiei ca pe un roman, ci cu pauze după fiecare povestire, diversitatea este esențială. Ca și dragostea, o antologie de povestiri poate fi oricum, mai puțin plicticoasă.
KIWI. Granițe a fost cea mai vândută carte de literatură română a Editurii Polirom la Bookfestul din acest an. Începem să fim mai interesați de proză scurtă ca cititori, cum vezi lucrurile?
Greu de spus dacă crește interesul la modul general. Editurile românești au publicat anul trecut doar cinci cărți de proză scurtă în traducere și aproximativ de o sută de ori mai multe romane. Cred însă că au contat mai multe lucruri în succesul comercial al ediției Granițe: prezența scriitorilor străini, prezentarea grafică și titlul, precum și sumarul convingător al ediției de anul trecut. Ambiția mea fiind ca antologia KIWI să lanseze în timp o nouă generație de prozatori români și, totodată, să păstreze un standard literar al povestirilor neatins de nici o altă antologie românească.
Și pentru că am amintit de Slătioara, unde te-ai mutat în urmă cu aproape trei ani, cum arată cotidianul tău acolo în afara taberelor de vară care stau la baza antologiei? Cum îți umpli timpul, cum te influențează spațiul și cum îți lași, la rândul tău, amprenta asupra lui?
Viața la țară este cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat în ultimul deceniu nu doar pe plan personal, dar, iată, și profesional. Am reușit să renovez, să extind și să modernizez casa bunicilor în care am copilărit, astfel că am tot confortul de locuire (apă curentă și canalizare, încălzire centrală, Internet, acces la shopping-ul online prin curierat) și totodată mă bucur de verdeață, liniște și ozon cît cuprinde, mai ales că am destul de mult teren în jurul casei și pădurea la cîteva sute de metri.
Iernile sînt oarecum sîcîitoare: trebuie să fac focul zilnic, să sparg lemne, zilele sînt scurte, decorul e cam dezolant întrucît de ani buni nu mai ninge, iar frigul se întinde pe o durată de aproape șapte luni. Din luna mai și pînă în luna octombrie însă nu mai intru în casă decît ca să dorm: mă ocup de livadă (numai primăvara asta am plantat 40 de nuci), grădină, cositul ierbii, plus diverse reparații pe lîngă casă. În rest, primesc foarte multe vizite de la prieteni care vor să fugă cîte un weekend din oraș, să se elibereze de pereți, zgomot și noxe.
Sfârșit de sezon + 5 povestiri noi
Tot anul acesta și tot la Editura Polirom, în colecția Top 10+, a fost reeditat volumul tău de proză scurtă Sfârșit de sezon, care și-a adăugat cinci noi povestiri. Cum ai revizitat, cu această ocazie, povestirile publicate în 2014?
Adevărul e că nu le-am revizitat deloc: sînt bune, îmi plac în continuare, îl reprezintă pe cel care eram cînd le-am scris. În afara cîtorva corecturi și reformulări tacite, foarte puține, le-am lăsat așa cum erau, mai ales că exista pericolul să le stric cu cele mai bune intenții.
Vorbește-ne despre cum și când ai scris cele cinci povestiri noi și despre ce diferențe ai constatat între prozatorul de acum și cel care erai la prima ediție a cărții…
Am vrut să ofer ceva nou cu ocazia acestei reeditări într-o colecție de buzunar, mai ieftină, exact așa cum se întîmplă frecvent în muzică, unde artiștii adaugă, la reeditarea albumelor, bonus tracks. Două povestiri erau deja scrise pentru două antologii apărute în ultimii ani, dar celelalte trei au fost scrise în această primăvară, în timp ce lucram la KIWI.Granițe. Aveam ideile lor de ani buni, dar fiecăreia îi lipsea ceva și nici nu găsisem motivația de a mă gândi serios la ele. Cu oceastă ocazie însă mi-am revăzut fișele și le-am găsit o structură și o formă satisfăcătoare. Cel puțin una dintre aceste proze noi se numără printre cele mai bune povestiri pe care le-am scris vreodată.
E greu de spus ce diferențe există între diversele mele vîrste ca prozator, dar e limpede că aceste povestiri noi, deși se alătură firesc celorlalte, sînt scrise altfel. Una dintre ele este fantastică, singura de acest fel din „catalogul” meu, iar o alta pare o confesiune la persoana întîi, o formulă nouă pentru mine.
Cînd ești la început, nimeni nu așteaptă nimic de la tine, iar tu ești dornic să dai totul, să impresionezi, să produci un seism. La a doua carte de proză/poezie însă, există o anume presiune (a ceea ce deja se așteaptă de la tine), dar, totodată, și o lejeritate, care vine din siguranța și relaxarea dobîndite între timp (nu prea te mai interesează ce cred/zic ceilalți).
Poezie. După Vântureasa de plastic
Ești obișnuit cu reeditările, în 2018 Editura Humanitas publica ediția revizuită și adăugită a volumului tău de poezie Vântureasa de plastic, cu ilustrații de Dan Stanciu. Însă inițial volumul apărea în urmă cu 10 ani, în 2012, la Editura Brumar, obținând Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Cum s-a transformat relația ta cu poezia în acești zece ani?
Multă vreme am fost convins că nu mai pot, nu mai vreau și nici nu mai e nevoie să mai scriu o altă carte de poezie. Dacă am avut norocul unei astfel de cărți din prima, ce rost mai are să continui?! Am mai scris poezie, publicată în diverse antologii tematice, dar mi-am dat seama că nu prea mă interesează să scriu despre alte subiecte. Însă în primii doi ani ai pandemiei, trăind la țară, în apropierea părinților mei (care locuiesc în satul vecin), am început să scriu din nou poezie, pe aceeași temă a familiei afectate iremediabil de boală și tristețe, și în aceeași formulă stilistică, așa cum o făceam la jumătatea anilor 2000. Cine știe, poate va ieși o nouă carte.
Cât de conectat ești la acest segment ca cititor, ce poeți preferi, ce teme?
Citesc poezie, mai ales că la noi se scrie foarte multă (chiar dacă preferințele mele sînt mai old school, iar poeții preferați sînt mai degrabă morți), anul trecut am citit la maratonul de poezie de la FILIT, iar vara aceasta am fost invitat la Festivalul „Poezia e la Bistrița”. Nu cred că te poți vreodată despărți de poezie, că o poți abandona cu totul, însă e adevărat că există perioade de înstrăinare. Le-am avut și eu. Dar poezia e mereu acolo, gata să-ți ofere un umăr, o vorbă bună, un pahar cu apă.
Călătorii
Pentru că e vară și suntem cu gândul la călătorii mai mult ca oricând, cum îți amintești azi de cele două călătorii ale tale relatate în volumele Trei săptămâni în Himalaya (Humanitas, 2012) și Trei săptămâni în Anzi (Humanitas, 2016). Care sunt principalele imagini și senzații pe care le păstrezi de atunci?
După ce scrii o carte de călătorie, călătoria ta e încheiată în mai multe feluri. Unul dintre acestea este faptul că imaginile și senzațiile pe care le revizitezi sînt acelea transmise de cititorii tăi. Am norocul ca aceste cărți să fi fost reeditate și să se vîndă în continuare, astfel că, la ani și ani de la publicarea lor, încă mai primesc mesaje de la cititorii lor care îmi spun care episoade le-au plăcut cel mai mult. Deseori îmi dau seama că e nevoie să-mi redeschid propriile cărți ca să văd la ce anume se referă.
Cred că am o memorie mai bună a povestirilor de ficțiune, decît a jurnalelor de călătorie. Iar asta se datorează faptului că imaginația este, în scris, mai intensă decît biografia, iar amintirea scrisului, mai pregnantă decît a trăitului.
Pe când trei săptămâni în… altă parte? Te gândești să continui demersul?
Absolut, voi continua să călătoresc și voi scrie un nou volum din seria Trei săptămîni în…, iar asta chiar foarte curînd, dar nu e momentul să spun mai multe. Poate la interviul următor.
Autorul
Trecând în revistă cărțile tale ca autor, constatăm că, spre deosebire de ale editorului, care sunt numeroase, acestea sunt puține – iar cele de ficțiune numără doar două titluri, un volum de poezie și unul de proză scurtă, plus reeditările lor. Care ar fi explicația?
E o întrebare bună, mi-am pus-o și eu. Cred că are legătură cu o anume teamă a mea de a nu scrie prea mult. De altfel, planul meu e să scriu zece cărți în această viață, deocamdată am scris patru, așa că nu vreau să mă pripesc cu niciuna. Îmi place să existe o anume distanță de timp între ele, ca să mă asigur că sînt suficient de diferit în fiecare carte. Iar satisfacția de editor este the next best thing.
Fotografii de Ema Cojocaru.
Nu cred că te poți vreodată despărți de poezie, că o poți abandona cu totul, însă e adevărat că există perioade de înstrăinare. Le-am avut și eu. Dar poezia e mereu acolo, gata să-ți ofere un umăr, o vorbă bună, un pahar cu apă. (Marius Chivu)
