Marius Olteanu: „Monştri.” vorbeşte despre adevăruri parţiale
https://www.ziarulmetropolis.ro/marius-olteanu-monstri-vorbeste-despre-adevaruri-partiale/

INTERVIU „Monştri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecţia din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secţiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, aşa cum o numeşte Marius Olteanu, care vorbeşte pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambiţios.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 Februarie 2019

Născut în 1979, Marius Olteanu este regizor, scenarist și producător. A absolvit Regia la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (2004) și la National Film and Television School (NFTS) din Marea Britanie (2008).

Cele mai recente filme ale sale sunt scurtmetrajele „Scor alb” (2015) și „No Man’s Land” (2017), care au fost selectate în peste 30 de festivaluri, printre care cele de la Busan, Tallinn, Namur sau TIFF. Marius Olteanu este, de asemenea, și fotograf.

„Monștri.” este debutul său în regia de lungmetraj. Filmul urmărește, pe parcursul unei zile, doi tineri căsătoriți din București, Dana și Arthur, a căror relație este într-un moment de cumpănă, încât sunt nevoiți să ia o decizie în legătură cu viitorul lor.

„Monștri.” este structurat în trei părți. Prima o are în prim-plan pe Dana și reia ideea și dramaturgia din scurtmetrajul „Scor alb” (în care o femeie, jucată acolo de Ioana Flora, ia taxiul din gară, condus de un șofer interpretat de Alexandru Potocean, pentru a se întoarce, neanunțată, la iubitul său cu care pare să aibă o relație cu probleme, filmul urmărind doar acest drum cu mașina, noaptea, prin București). În a doua protagonist este Arthur. Iar ultima parte îi aduce pe cei doi împreună, obligaţi să își chestioneze relația.

În rolurile principale sunt Judith State și Cristian Popa, iar în roluri secundare îi găsim pe Alexandru Potocean, Șerban Pavlu și Dorina Lazăr, aceștia din urmă jucând câte un personaj important în fiecare dintre cele trei părți.

Ionuţ Mareş: Acum câțiva ani ai făcut un scurtmetraj intitulat „Scor alb” (2015), iar „Monștri.” pornește de la el sau este o prelungire a lui. Ideea de a face un lungmetraj ţi-a venit înainte de „Scor alb” sau ea a apărut în timp ce realizai acest scurtmetraj?

Marius Olteanu: A venit în timpul în care scriam scurtmetrajul, pentru că am simțit nevoia să dau foarte mult background personajelor. Scriindu-le biografiile, s-a tot întins povestea și am avut un moment în care m-am gândit că, în condițiile în care au rămas atât de multe întrebări după scurtmetraj, atunci acesta clar e un semn bun. Dacă oamenii sunt interesați să știe care-i povestea, înseamnă că ea putea să țină mai mult. În capul meu, povestea era scrisă cam din 2015, pentru că multe din lucrurile pe care le-am pus în scenariu le-am spus actorilor, i le-am spus lui Luchian (Luchian Ciobanu, directorul de imagine – n.r.) în momentul în care am ales cum să filmăm. Pentru mine a fost o experiență foarte mișto să reiau prima parte (cea construită ca scurtmetrajul – n.r.) și să o spun altfel. Faptul că nu a fost intenția inițială de a schimba atât de multe elemente, asta e altceva. În afară de Alex Potocean, cred că nu mai este nimic în comun cu scurtmetrajul.

Și ideea drumului cu taxiul.

Da, dar dincolo de ideea drumului cu taxiul, relația dintre ei doi (protagonista jucată de Judith State şi şoferul de taxi jucat de Alexandru Potocean – n.r.) e foarte diferită. În scurtmetraj, relația era una mult mai agresivă și mult mai intensă. Aici, apropierea dintre ei doi, o dată, se produce mai devreme și, după aceea, personajele ajung în cu totul alt punct decât în scurtmetraj.

Cum ai dezvoltat scenariul? A fost acest punct de pornire. Dar apoi câte variante de scenariu ai avut?

Cred că am avut zece drafturi de scenariu până când am început să-l dau să fie citit. Versiunea pe care am ajuns s-o filmăm avea, după prima variantă de montaj, două oră și jumătate. Am mai tăiat aproape 35 de minute din film. Chiar și așa tăiasem foarte mult din poveste. Se întâmplau mult mai multe lucruri. Am zis să păstrăm esența. Încerc să spun povestea neaglomerând inutil. Când o să scoatem filmul pe DVD, sunt unele secvențe pe care îmi doresc să le avem, pentru că ele sunt foarte bune, dar îngreunau.

Revenind. După ce am dat ultimul draft de scenariu, am început să primesc feedback. Aveam deja actori. Scrisesem având în minte doi actori pentru rolurile principale. Am început să repet cu ei și în acel moment am văzut că unele lucruri funcționau, iar altele nu. Unele erau prea explicite, altele nu se înțelegeau. Dinamica era cu totul alta.

După aceea a urmat un proces destul de lung. Asta a fost din 2016 până în 2018, în care am rescris lucrând cu actorii, inclusiv pentru că voiam să văd cum funcționează dinamica lor. În scenariu era o secvență în care ei mergeau la psiholog. I-am luat și i-am dus la psiholog. Am făcut câteva ședințe de terapie de cuplu cu ei doi ca să văd cum pot funcționa exact în situația asta: se duceau ca personaje și încercau să își rezolve problemele acolo. Au fost, cred, patru ședințe. Din aceste patru ședințe au reieșit niște lucruri la care recunosc că nu m-aș fi gândit. Au fost niște revelații în legătură cu ce probleme puteau să aibă unul cu altul, ce îi emoționa unul la celălalt,  de unde apărea atașamentul, lucruri pe care le-am inclus în scenariu.

O altă etapă a fost cea în care am prezentat filmul la market-uri şi în pitch-uri, cum a fost la Transilvania Pitch Stop. Am fost şi la Torino cu el. La nivelul acesta a fost un timing perfect, pentru că era o schemă pe care Festivalul de Film de la Torino abia o inițiase – de scurtmetraje care sunt transformate în lungmetraje. S-a potrivit perfect. Și acolo a fost foarte bine, pentru că am avut feedback de la producători precum cel de la „Call Me By Your Name”, care mi-a spus foarte clar ce îi place și ce nu îi place. Comentariile au fost punctuale și foarte bune. Sau producătorul lui „Son of Saul”, care mi-a și recomandat niște lucruri de citit. Mi-a zis ce i-a plăcut și ce nu. După aceea, s-au mai schimbat la filmări.

Cei doi actori de care vorbești erau actorii care au rămas până la urmă, Judith State și Cristian Popa?

Nu. S-au întâmplat foarte multe lucruri cu acest film. S-au schimbat multe față de ce era la mine în cap la început. Știu că sună a clișeu, dar mi s-a părut că de la un punct filmul părea că are voința lui. Pentru rolul bunicii, cea cu care am repetat și pe care o alesesem era Stela Popescu. Am făcut repetiții cu ea patru luni. Părea foarte potrivită. La acest rol era destul de complicat, pentru că, fiind vorba de o anumită vârstă, alegerea era una destul de limitată. Mi-am făcut o listă cu ce actrițe aș fi vrut să joace. Dorina Lazăr (care a rămas în final – n.r.) era pe lista asta. Pentru că o văzusem pe Stela Popescu în „Toată lumea din familia noastră”, unde îmi plăcuse foarte tare, am zis să încercăm, să vedem cum e. Repetițiile au mers foarte bine. Era totul perfect. M-am dus la Tallinn cu un nou scurtmetraj, „No Man`s Land”, şi am primit un mesaj într-o seară că a murit Stela Popescu. Iniţial am crezut că e o glumă proastă.

Asta a fost o schimbare. După aceea, o altă schimbare: Arthur trebuia să fie jucat de Sorin Leoveanu. Am scris acest rol pentru Sorin Leoveanu, pe el l-am avut în cap. Au fost tot felul de probleme de timing – el stând la Cluj, era mai complicat, având şi copil mic. Nu s-a putut. Iar Judith a intrat în proiect târziu. Ea trebuia să joace un rol foarte mic la petrecerea de botez. Ne-am întâlnit, am repetat, era toată lumea strânsă acolo, şi mi-a atras atenţia faptul că în discuţia asta în care, întâmplător, toate actriţele care apar în film erau şi însărcinate, Judith părea să nu se simtă deloc în largul ei. Erau o tristeţe şi o inadvertenţă acolo care mi-au atras atenţia. Cu două zile înainte de începerea filmărilor, am zis nu: deşi Ioana Flora este o actriţă foarte bună şi am făcut scurtmetrajul împreună, fragilitatea şi incapacitatea asta de a te potrivi cu lumea eu şi cu Ioana nu am reuşit să le găsim. Când le-am văzut la Judith, am zis că ea trebuie să fie.

Marius Olteanu, alături de Judith State şi Cristian Popa

Filmul este structurat în trei părţi. În prima parte este ea în prim-plan, în a doua parte este el, şi apoi sunt împreună. Ai gândit de la început structura asta?

Da, aşa am gândit-o de la început, pentru că filmul vorbeşte în primul rând despre adevăruri parţiale. Vorbeşte despre adevărul ei, despre adevărul lui, despre adevărul lor împreună şi despre adevărul celorlalţi, ce percep ceilalţi ca fiind adevăr. Structura asta îmi folosea foarte tare pentru că puteam să arăt o variantă a poveştii. E important de zis şi că primele două părţi se desfăşoară în acelaşi timp. Asta a fost intenţia de la început. După aceea, mi-a şi plăcut foarte tare posibilitatea de a găsi legături între primele două părţi.

Cum ai decis estetica filmului: cadru strâns, un format pătrat, în primele două părţi?

Mi-a zis cineva – şi mi-a plăcut foarte tare exprimarea asta- că se uita la cadru şi de foarte multe ori se întreba ce îi scapă, ce e în afara imaginii pe care o primeşte. Asta face şi filmul şi de aceea am ales ideea asta, acest format 1:1: nu poţi să vezi în acel moment mai mult decât ţi se arată. Aşa că poate să apară întrebarea: ce e dincolo de ce văd?

În acelaşi timp, ca spectator eşti obligat să te concentrezi pe personaje.

Asta poate să aibă un efect claustrofob, că nu poţi să scapi. E adevărat. Dar fiind două părţi focusate pe două personaje şi arătând personajele foarte de aproape, cred că se potriveşte.

Spuneai undeva că prin montaj ai vrut o alternanţă între cadre strânse, prim-planuri, şi planuri mai largi.

Am încercat să fie un contrast foarte puternic între încadraturi. Am încercat să evităm să avem planuri medii. Fiind un film care analizează nişte oameni foarte de aproape, exista riscul să pară lent. Prin acest contrast filmul mi se pare că e mai alert.

Sunt şi multe momente de aşteptare, momente „în care nu se întâmplă nimic”, dar de fapt se întâmplă totul.

Senzaţia pe care sper să o aibă oamenii e că urmează să se întâmple ceva grav şi că aşteptarea tot creşte. Până la urmă, asta fac ambele personajele, amână ceva ce începe să pară că nu e de evitat. Am comparat construcţia asta la un moment dat cu a vedea un accident de maşină cu încetinitorul: vezi ce urmează să se întâmple şi totuşi nu poţi să îţi iei ochii, pentru că vrei să vezi exact momentul impactului.

Dincolo de ce ai spus mai devreme, cum ai lucrat cu actorii? Care e stilul tău de lucru cu ei?

Cred că obositor pentru actori (râde – n.r.). La acest film am încercat să îmi dau mai multă libertate decât îmi dau de obicei, pentru că la repetiţii, şi mai ales pe partea cu actorii, sunt destul de fixist. Dorina Lazăr cred că este cea mai indicată să confirme acest lucru (râde – n.r.).

E complicat de zis aici, pentru că am lucrat diferit cu fiecare actor. De exemplu, în cazul lui Judith, în momentul în care am ales-o, am simţit că ea e Dana. Datorită acestui lucru, de fiecare dată când ea îmi propunea altceva decât lucrurile la care mă gândisem eu, nu ziceam nu. Stăteam şi ziceam: hai să vedem o dată. Vedeam acele lucruri, păstram mare parte din ele, pentru că o credeam. E ceva cu Judith şi cu Judith în personajul ăsta care mi se pare autentic. Punct. Apropo de titlul filmul (care se încheie cu punct, „Monştri.” – n.r.). O credeam foarte tare. Atunci, modalitatea de lucru cu ea a fost mult mai relaxată.

Dacă e să mă gândesc la Cristian Popa, stilul de lucru a fost cu totul diferit, pentru că Cristian a venit de foarte departe spre acest personaj. Sunt nişte lucruri ale lui Cristi pe care le-a adus personajului – senzaţia de disconfort, de inadvertenţă. Dar şi lucruri pe care a trebuit să le repetăm şi să insistăm pe ele – un anumit fel de a vorbi, un anumit fel de a merge.

Şi ei s-au adaptat la mine, şi eu m-am adaptat la ei. A fost o adaptare continuă. Plus că de foarte multe ori s-a întâmplat ca într-o secvenţă să fie doi actori cu care stilul meu de lucru să fie complet diferit.

Mai mişto decât să obţii exact ce îţi doreai la filmare este să obţii ceva la care nu te gândisei şi care să te emoţioneze. Aceste lucruri se întâmplă sau nu se întâmplă. Dar dacă nu se întâmplă, e bine măcar să obţii ce te setasei să obţii.

E un film care se desfăşoară într-o bună măsură în afara apartamentelor, foarte mult şi în maşină. În tot acest timp există, de cele mai multe ori din surse diegetice, foarte multă muzică, ce setează o anumită stare. Cum ai gândit folosirea muzicii?

Toată muzica din film e din surse diegetice. În prima parte e foarte multă muzică, pentru că, prin schimbarea postului (de radio de către şoferul de taxi jucat de Alexandru Potocean – n.r.), zic eu că transmiteam starea de nervozitate a taximetristului. Nu are răbdare să asculte nimic, şi schimbă, şi schimbă, şi schimbă. În plus, ascultă muzica foarte tare. Asta cumva explică de ce e atât de multă muzică. În a doua parte, nu e neapărat atât de multă muzică. Dar muzică nondiegetică nu folosim, nu e nicăieri.

Piesa principală, pe care am folosit-o de cinci ori în film, în a doua parte este de trei ori şi este diegetică. Oamenii se pot întreba de unde vine muzica. Iarăşi, aceste lucruri nu sunt date mură-n gură. Împreună cu Ioan şi cu Ştefan (Ioan Filip şi Dan Ştefan Rucăreanu – n.r.), care s-au ocupat de design-ul sonor al filmului, de partea de sunet, am mers într-o direcţie care nu are nimic de-a face cu filmul realist, în sensul că de fiecare dată, chiar dacă noi suntem în exterior sau în interior cu camera, sunetul urmăreşte personajul principal. De asta, câteodată, eşti în afara maşinii şi auzi respiraţia personajului.

În acest fel, deviezi puţin de la estetica realistă.

Da. În afară de jocul actorilor – aş zice că jocul rămâne într-o zonă realistă, sau cel puţin asta a fost intenţia -, formal (sonor şi inclusiv vizual) filmul nu este în zona realistă.

Şi nici ca montaj.

Exact. Sunt elipse foarte multe.

Foloseşti şi câteva planuri-secvenţă, dar mai scurte.

Ne-am dorit foarte tare – şi eu, şi Luchian – ca toate momentele importante de interacţiune din film să fie cadre-secvenţă. Şi asta am respectat. Sunt patru momente grele, iar toate sunt cadre-secvenţă.

Este un film şi despre Bucureşti.

Este.

Ce relaţie ai cu Bucureştiul? Cum ai vrut să îl arăţi în film?

Este o relaţie de love/hate (dragoste şi ură – n.r.). E un film în care Bucureştiul e personaj, şi nu numai Bucureştiul macro. Am încercat – şi asta am făcut cu Alexandra Alma Ungureanu Stroe (scenografa – n.r.) – ca fiecare spaţiu, fiecare apartament, să definească personajul care locuieşte acolo. Poate cu unele am mers prea departe: de exemplu, apartamentul bunicii e posibil să o definească mult prea clar.

Pe de altă parte, voiam să avem acoperit tot spectrul: casa bunicii (Dorina Lazăr – n.r.) e din anii `60, apoi este casa lui Alex (personajul jucat de Șerban Pavlu în a doua parte – n.r.), care e un amestec de anii `80 şi anii `90, iar casa personajelor principale e stylish, de după 2010. Fiecare apartament trebuia să aibă o identitate.

La fel cum aceste apartamente susţineau câte un personaj, şi Bucureştiul mi se pare că are acelaşi rol. Ioan şi Ştefan îşi doreau un Bucureşti care, sonor, să fie mult mai agresiv. Pe sunet, eu am vrut să înregistrăm trecerea de timp, să pornim de la un Bucureşti foarte agresiv sonor, cum e la gară, şi să ajungem pe finalul primei părţi la un Bucureşti foarte liniştit, în care se aud foarte puţine lucruri. Cred că într-o mare măsură personajele din film sunt parte din acest oraş şi oraşul e parte din aceste personaje.

Eu sunt născut aici, crescut aici. Am momente în care oraşul mi se pare oribil, cu tot ce e în el: oameni, maşini, poluare, nervozitate. Şi momente în care îmi place foarte mult. Sunt momente în care mi se pare că acest oraş e un accident foarte frumos, că s-au amestecat foarte multe lucruri care dau foarte bine.

În acelaşi timp, este şi un film despre drum, despre trecerea dintr-un loc în altul, despre nestatornicie, prin prezenţa vizibilă a maşinilor, a trenurilor. E un film care începe la gară şi se încheie în apropierea gării.

Da. Cred că este şi un fel de a spune că personajele nu-şi găsesc locul.

Filmul mi se pare a fi şi un portret, poate nu al unei generaţii, dar al unui moment al societăţii româneşti. Sunt multe lucruri în film care trimit spre valori destul de diferite care pot fi întâlnite în acest moment în societate – de pildă, relaţia lui Arthur cu un alt bărbat, o secvenţă de botez la biserică, întâlnirea cu bunica, care reprezintă o altă mentalitate, o altă generaţie. Se simte o ciconire între diferite repere, însă tratată cu discreţie.

Este un lucru care s-a câştigat în timpul filmării, prin lucrul cu actorii, şi la montaj. Poate filmul era mai explicit decât este acum şi mai detaliat, şi ciocnirea asta între feluri de a gândi şi feluri de a-ţi trăi viaţa era mai evidentă decât acum. Dar am decis pe parcurs că e mai bine să fie o anumită subtilitate şi să laşi posibilitatea unei portiţe de scăpare.

Un lucru care pe mine mă întristează foarte tare şi pe care îl văd tot mai des este că oamenii cu care intru în contact au ideile formate şi atât de solide încât dialogul nu mai duce practic la nimic. Dacă nu îi oferi omului cu care vorbeşti confirmarea ideilor cu care a venit la întâlnire, întâlnirea nu mai are loc.

De aceea, am vrut ca discreţia faţă de personaje să îi permită spectatorului să meargă până într-un punct în care să se întâlnească cu aceste personaje. În cazul personajelor principale există riscul să apară o reacţie de respingere. Şi aici ajungem la titlu. Sunt convins că sunt oameni care vor vedea filmul şi vor spune: Aşa ceva nu se poate! Îi vor condamna. Am certitudinea asta.

Ce aşteptări ai legate de film odată cu lansarea lui în România în toamnă?

Aşa cum îşi doreşte orice regizor, şi eu îmi doresc ca oamenii să vină să vadă filmul. Şi îmi doresc foarte tare ca oamenii să vadă povestea de dragoste din film, pentru că până la urmă e o poveste de dragoste. E o poveste de dragoste atipică şi, sper, spusă într-un mod original. Aş vrea ca oamenii să empatizeze cu aceste personaje şi prin empatie să ajungă să îşi pună nişte întrebări. Ştiu că e foarte simplu de zis: Eu nu sunt aşa, deci nu trebuie să îmi pun problema asta. Dacă oamenii ar ajunge să se întrebe, văzând filmul, ce ar face în situaţia asta, nu pot să îmi doresc mai mult.

Tu ai studiat regia aici, la UNATC. Dar ai studiat şi la Londra.

Da, am făcut un master de regie de film la NFTS (National Film and Television School – n.r.).

Ai făcut câteva scurtmetraje, acum debutezi în lungmetraj. Cum te raportezi la Noul Cinema Românesc, care deja are mai mult de 15 ani? Care e relaţia ta cu cele mai importante filme ale Noului Cinema? În ce măsură te influenţează sau în ce măsură ai vrea să te distanţezi?

Nu vreau să mă distanţez. Cred că îmi e destul de clar şi ce vreau să spun, şi cum vreau să spun, încât să nu fie nevoie să iau decizia de a mă distanţa sau de a mă apropia. Vreau să spun lucrurile în felul meu, şi dacă asta mă apropie sau mă distanţează, aşa e să fie.

Uite, sunt două filme la care m-am gândit tot timpul când am lucrat la „Monştri.”. Unul nu are legătură cu Noul Val românesc – „Certain Women”, al lui Kelly Reichardt. Mi se pare un film fabulos. E un film pe care l-am văzut cu toţi actorii, pe rând. L-am văzut cu Luchian de vreo patru ori. Pe lângă faptul că e unul din filmele mele preferate, mi se pare că, la nivel de fineţe şi de discreţie, e cam tot ce ai putea vrea.

Pe lângă acesta – şi ar putea să pară o apropiere atipică –, un film la care m-am gândit şi la care am revenit în acest proces a fost „Aurora” lui Cristi Puiu. Îmi place foarte mult. Este un film de care sunt foarte ataşat de când l-am văzut prima oară şi pe care îl revăd constant.

E de zis acest lucru: sunt mulţi regizori pe care nu îi cunoşteam deloc înainte să încep să lucrez la acest film şi am fost uimit de cât de generoşi au fost aceşti oameni cu mine (şi se poate vedea pe generic asta, unde apar vreo şapte sau opt regizori din Noul Val la mulţumiri).

Pe Radu Jude, de exemplu, îl cunoşteam personal. Radu a venit să vadă filmul, mi-a spus ce crede, mi-a oferit sfaturi. Cristian Mungiu, cu susţinerea proiectului la Les Films de Cannes. Cu Cristi Puiu am o altă relaţie, după „Sieranevada” (unde Marius Olteanu a fost asistent de regie – n.r.). I-am arătat filmul. Am avut o discuţie de câteva ore după aceea despre film. Cristi are această abilitate de a teoretiza şi de a pune lucrurile admirabil în cuvinte.

Mai sunt Ana Lungu, Tudor Giurgiu, cu Transilvania Film (distribuitorul în România – n.r.), Răzvan Rădulescu, care probabil mi-a oferit cel mai valoros feedback la film. Răzvan Rădulescu a făcut o lecţie cu mine şi cu Luchian pe film. I l-am trimis, l-a văzut şi după aceea am făcut un Skype de două ore în care practic am luat filmul secvenţă cu secvenţă, cadru cu cadru, şi eram uimit de cât de în detaliu îl reţinuse, cu replici, cu stări, cu intenţii. Şi, bineînţeles, Călin Peter Netzer. Parada Film e producătorul principal, fără de care filmul nu începea deloc. De ce m-aş distanţa? Aceşti oameni au fost foarte generoşi.

De ce faci cinema?

Știi de ce? În momentul în care ești spectator,  vezi un singur film. Când ești regizor, vezi toate filmele. Din toate fazele realizării unui film, partea de scriere de scenariu și partea de preproducție îmi plac mai mult decât orice. La restul mi se pare că lucrurile se așază într-o formă. Dar în partea de preproducție totul e posibil. Să stai să te gândești, să îți imaginezi, să vorbești cu oamenii, să descoperi lucruri… În ce altă meserie aș fi putut să fac chestia asta? N-am doar lumea asta, n-am doar Bucureștiul ăsta, am toate variantele posibile. Asta îmi aduce foarte mult. Cred că fără asta aș fi un om foarte trist (râde – n.r.).

Și momentul filmării?

Momentul filmării îmi place cel mai puțin (râde – n.r.). Da, pentru că mi se pare că acolo se simte cel mai acut diferența între tot ce ți-ai imaginat și tot ce poți obține din cauza constrângerilor exterioare.

„Monștri.” este o producție Parada Film și Wearebasca, realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și în colaborare cu Societatea Română de Televiziune. Producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe, Robert Fița. Coproducător: Marius Olteanu. “Monştri.” va fi distribuit în cinematografe de Transilvania Film în toamna lui 2019.

11
/12
/19

CRONICĂ DE FILM „Marriage Story” (2019), noul film al regizorului Noah Baumbach, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cinemaului american independent, are toate datele pentru a se face simpatic: actori celebri și cool, un subiect cu o puternică încărcătură emoțională și o regie discretă. Este însă și un mare film?

09
/12
/19

Ajuns la ediția a 23-a, festivalulul de film studențesc CineMAiubit, care a avut loc între 3 și 7 decembrie la Cinemateca Eforie din București, a scos în prim-plan câțiva tineri cineaști foarte promițători, care merită urmăriți și de care foarte probabil vom mai auzi în anii care vin.

09
/12
/19

Muzeul Național de Artă al României invită publicul, pe 12 decembrie, de la ora 19.00, la o seară de film cu o proiecție specială: un moment rar de confesiune în care Corneliu Baba, acest pictor singuratic, a acceptat prezența celorlalți în atelierului său.

08
/12
/19

Al șaselea și ultimul sezon al dramei Vikingii a revenit, în exclusivitate, la HISTORY® cu două episoade, joi, 5 decembrie, de la ora 21:00, la doar o zi după premiera din Statele Unite. Drama crește în intensitate pe parcursul călătoriei vikingilor în locuri îndepărtate, la mii de kilometri de Kattegat, pe măsură ce aceștia vor întâlni rivali de temut și vor înfrunta consecințele morții lui Ragnar.

28
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) și „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă - dar și manieristă - despre un inginer constructor (Dorian Boguță) a cărui viață e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).

28
/11
/19

Organizat de American Independent Film Festival și Cinema „Elvire Popesco”, pe 30 noiembrie, Maratonul „Blade Runner” este o invitație în lumea a două filme cult.

Page 1 of 25412345...102030...Last »