Ultimele două programe ale actualei ediţii a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros şi Slavomir Popovici, doi cineaşti care şi-au lăsat amprenta asupra producţiei studioului de film documentar în moduri foarte diferite.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 octombrie 2021
Una dintre cele mai importante cineaste europene ale anilor ’70 – ’80, Márta Mészáros a petrecut doi ani în România, între 1957-1959, pe vremea când încă nu împlinise 30 de ani, fiind una dintre primele regizoare femei ale studioului „Alexandru Sahia”. Înainte cu un deceniu de a-și face debutul în Ungaria natală în lungmetrajul de ficțiune, Mészáros realiza cinci scurtmetraje documentare în limba română, unde exersa deja câteva dintre tehnicile narative caracteristice pentru opera sa viitoare.
„În ciuda temelor-comandă ale filmelor sale românești, structura lor e nu de puțin ori complicată de trecerile de la un protagonist la altul, de trimiterile și revenirile succesive de la timpul prezent spre timpul trecut (și invers), sau de schimbările de ton de la o secvență la alta. Din multe puncte de vedere, toate aceste caracteristici se vor regăsi, în formule și mai complexe, în majoritatea filmelor sale de ficțiune de mai târziu, unele bucurându-se de un succes remarcabil” – curatorii Andrei Rus şi Ana Szel.
Atât „Femeile zilelor noastre” (1958) – digitalizat special cu această ocazie, alături de „Schimbul de mâine” (1959) -, cât și „Să zâmbească toți copiii” (1957), care a făcut parte din seria de DVD-uri „Sahia Vintage”, înfățișează personajele predilecte ale lungmetrajelor de mai târziu ale Mártei Mészáros, copiii și femeile aflându-se în prim-planul preocupărilor sale de maturitate.
„Este fără îndoială un moment important acesta în care o parte puțin cunoscută a carierei unei mari cineaste devine accesibilă, revelând anumite detalii mai puțin vizibile ale întregii sale filmografii”, mai spun curatorii.
Programul poate fi văzut aici.
În schimb, cariera lui Slavomir Popovici s-a derulat în întregime la Studioul Sahia, și în granițele genului non-ficțional, el fiind unul dintre cei mai prolifici documentariști din România anilor ’60 – ’80.
„În acest interval, a realizat zeci de scurtmetraje, printre cele mai apreciate de criticii vremii și aplaudate de colegii de breaslă. Indiferent de temele și de tipurile de documentare abordate la un moment sau altul al parcursului său, Slavomir Popovici a fost interesat de forme și de structuri narative experimentale, repetându-se rareori de la film la film. De asemenea, odată cu trecerea timpului documentarele lui sunt tot mai marcate de un soi de spiritualizare, fiind impregnate în moduri complexe – uneori explicit, cel mai adesea, implicit – de credința într-o energie care transcede materialitatea realității”, explică Andrei Rus şi Ana Szel.
Programul pe care i-l dedicăm reflectă diversitatea formulelor cinematografice abordate de cineast, precum și evoluția stilului și preocupărilor sale de la unul dintre primele sale documentare – „Uzina” (1963) – și până la ultimul său film, „Nuntă pe Valea Carașovei” (1983). Patru dintre ele – „Dincolo de poartă e șoseaua” (1974), „Geneze” (1974), „Spații periculoase II” (1980) și „Nuntă pe Valea Carașovei” (1983) – au fost digitalizate special cu această ocazie, fiind până în prezent greu foarte greu accesibile, spun curatorii.
Programul poate fi văzut aici.
Cineclubul One World Romania a cuprins în acest an filme documentare românești de arhivă, grupate în 8 programe dedicate unor autori de cinema relevanți în evoluția genului.
În afara programelor de filme și a biografiilor fiecăruia dintre cineaștii abordați, pe site-ul cineclub.sahiavintage.ro sunt disponibile materiale din revistele vremii (interviuri, cronici ale filmelor, texte scrise de ei înșiși despre cinema etc.). Mai mult decât atât, în jurul fiecărui program au fost organizate discuții la care au participat atât critici de film, cât și istorici, în încercarea de a contextualiza filmele prezentate.
„A fost un proiect intens pentru Ana Szel și pentru mine, în care am pornit fără să știm la ce să ne așteptăm de la toate acele documentare misterioase închise în cutii și, cu puține excepții, foarte greu accesibile. Practic, multe dintre ele pot fi vizionate doar la o masă de montaj din Jilava, unde se află Arhiva Națională de Filme. E o mare bucurie că am putut contribui la un proiect în care o mână de documentariști, care au activat în România între anii ’20 și anii ’90, au devenit un pic mai cunoscuți și mai accesibili pentru noi generații de cinefili decât erau înainte. Multe dintre filmele lor au fost descoperiri considerabile pentru noi, așa că a fost emoționant să scriem despre ele, să participăm la digitalizarea și la promovarea lor. Dar adevărata revelație a fost să ne dăm seama – o dată în plus – cât de multe mai sunt de făcut, cât de multe mici sau mari bijuterii se mai ascund, cu siguranță, în arhive”, a scris Andrei Rus pe Facebook, la lansarea online a ultimelor două programe din Cineclubul OWR.
