Mezzosoprana Maria Miron (Jinga): „Scena este locul unde poți să vezi și să simți realitatea”
https://www.ziarulmetropolis.ro/mezzosoprana-maria-miron-jinga-scena-este-locul-unde-poti-sa-vezi-si-sa-simti-realitatea/

INTERVIU Artiştii par să trăiască mereu într-un univers al lor, unde se aplică alte reguli şi unde se respiră un aer aparte… Ca să aflăm dacă e sau nu aşa, am stat de vorbă cu mezzosoprana Maria Miron (Jinga), artistă a Operei Naţionale din Bucureşti.

Un articol de Liliana Matei|6 decembrie 2018

O prezență carismatică și radioasă, zâmbitoare și caldă, Maria ne-a dezvăluit ce înseamnă muzica pentru ea și ce minunății i se întâmplă atunci când urcă pe scenă. Vă puteți bucura de prezența ei la Concertul Extraordinar de Anul Nou, organizat de Fundația Calea Victoriei pe 7 ianuarie 2019, ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Național București.

Povestește-ne puțin despre evenimentul din 7 ianuarie, organizat de Fundația Calea Victoriei – Concertul Extraordinar de Anul Nou 2019: care este bucata ta preferată din tot ce vei cânta atunci?

Înainte de toate, doresc să mulțumesc organizatorilor pentru invitația de a face parte din acest eveniment, ediția a șasea a Concertului Extraordinar de Anul Nou 2019.

Pot să vă spun că va fi o seară cu multă muzică bună, cu un repertoriu divers și foarte bine ales. În ceea ce privește lucrarea preferată din tot ce voi cânta, nu cred că pot să fac o alegere. Fiecare arie sau duet ales este o parte din mine.

Când ai hotărât că vrei să te dedici muzicii?

Cred că latura aceasta artistică am avut-o mereu. Cu toate acestea, am ales să fac muzică la vârsta de 14 ani, când am hotărât să merg la un liceu de profil. Din acest punct, totul a prins contur, iar muzica a devenit parte din viața mea.

Totul a pornit în clasele primare, când învățătoare mea, Cristina Ciobanu, a descoperit că știam să cânt foarte frumos. M-a promovat la toate serbările școlare. Cântam muzică populară pentru ca era bucuria părinților, dar și muzica ușoară pentru că mă fascina. În perioada claselor V-VIII fiecare profesor de muzică care ne preda la clasă rămânea uimit de vocea mea și, evident, îmi spunea că trebuie să merg pe latura aceasta artistică. Inițial la sfârșitul clasei a VIII-a voiam să dau admitere la liceul sanitar, însă după ce m-au convins de talentul meu, am început sa fac pregătire pentru admiterea la liceul de muzică. Să ne înțelegem: eu niciodată nu am vrut sa fac operă, cel mult muzică ușoară.

Mi-au spus că în cadrul liceului sunt două secții de canto: clasic și popular. Muzică populară nu voiam să fac, chiar dacă tatăl meu ar fi fost cel mai fericit. Eu visam la altă lume. În fine… Toți cei care m-au îndrumat mi-au spus că în momentul în care voi studia clasic, îmi va plăcea și sigur nu-mi voi mai dori să fac altceva. Evident asta s-a și întâmplat. După cum se vede, nu am mai renunțat la acest gen muzical, iar astăzi le sunt profund recunoscătoare celor ce au insistat ca drumul meu să pornească în aceasta direcție.

Ce oportunități există pentru tinerii cântăreți de operă?

Grea întrebare… Pot să vorbesc doar din experiența personală. Pot să spun că atâta vreme cât îți dorești cu ardoare un lucru, atâta vreme cât ești sincer cu tine și muncești pe măsura talentului, a darului pe care l-ai primit de la Dumnezeu, într-un fel sau altul, oportunitățile apar.

Care este rolul tău de suflet sau cel în care crezi că ai strălucit prin interpretare?

Fiecare etapă din viața mea este legată afectiv de câte un rol. Nu știu să spun în ce rol am strălucit, pentru că de fiecare dată mă străduiesc să dau tot ce pot. Am însă un rol pe care îl iubesc și pe care am avut ocazia să-l cânt o singură data, la Opera Națională Cluj. Acest rol se numește Charlotte, din opera Werther, de Jules Massenet.

Îți aduci aminte prima dată când ai pășit pe scenă? Cum a fost acel moment?

Dacă ne referim la scena Operei, cu siguranță îmi aduc aminte. Și asta pentru că data în care am debutat pe scena Operei Naționale București a fost de Ziua Națională a României, pe 1 Decembrie.

Ceea ce am simțit în acel moment nu știu dacă se poate exprima în cuvinte. A fost un amalgam de senzații, bucuria de a te afla pe scena cea mai importantă a țării, dar și teama de a nu dezamăgi persoanele care au crezut în mine. Scena este locul unde poți să vezi și să simți realitatea. Primești confirmarea a ceea ce ești ca artist.

Mai multe detalii despre Concertul Extraordinar de Anul Nou, pe pagina de Facebook.

La sfârșitul clasei a VIII-a voiam să dau admitere la liceul sanitar, însă după ce m-au convins de talentul meu, am început sa fac pregătire pentru admiterea la liceul de muzică. Să ne înțelegem: eu niciodată nu am vrut sa fac operă, cel mult muzică ușoară. – Maria Miron (Jinga), mezzosoprană

Machiaj și foto: Valentina Bălașa Ario

08
/02
/17

INIȚIATIVĂ Teatrul Metropolis, condus de George Ivașcu, propune, la zece ani de la înființare, un spectacol aniversar, în care vor juca zece actori de până în 30 de ani, selectați de maeștri ai scenei românești de astăzi în cadrul Galei Metropolis 10 ani, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 2016.

03
/02
/17

Când pronunți ”Dan Puric”, audiența se grupează rapid în două tabere, sintetizabile cam așa: ”e deștept, le zice bine și e un munte de talent” sau ”lasă-mă, dom’ne, în pace..” (cel puțin). Pe mine, multe dintre spectacolele și vorbele lui m-au bucurat adânc, în același timp unele din (zic eu) marotele sale mi-au provocat un rid în plus. În mod clar, e un ”ne-oarecare”, totodată nescutit de ”cele ale omului”.  Îți place sau nu de el, e un fluviu în felul lui.

26
/01
/17

INTERVIU „Cred că experimentul este obligatoriu pentru un artist”, afirmă regizorul Adrian Sitaru. Despre noul său lungmetraj „Fixeur”, acum în cinematografe, spune că, „fiind un film despre jurnalism şi jurnalişti, am încercat să reproducem şi să amestecăm stilistica de reportaj TV de calitate în cea de cinema clasic”.

22
/12
/16

Scenograful Ștefan Caragiu, decan al Facultății de Teatru al UNATC București, crede că talentul se împarte în mod egal pe generații. Consideră că studenții au dreptul și chiar obligația de a se revolta atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum trebuie.

20
/12
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Național, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, și este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din București.

19
/12
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Dorotheea Petre (aproape 36 de ani) este bine-cunoscută publicului cinefil din ţara noastră, din pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006).