Mihai Mănescu, scenarist: „«Ultimul Zburător» e un fantasy românesc“
https://www.ziarulmetropolis.ro/mihai-manescu-scenarist-ultimul-zburator-e-un-fantasy-romanesc/

Mihai Manescu semnează scenariul filmului „Ultimul Zburător“ care va avea premiera pe 7 februarie, în Bucureşti. Din distribuţie fac parte Gabriel Duţu, Iulia Verdeş, Constantin Cojocaru, Constantin Cotimanis, George Ivaşcu, Marius Bodochi, Florin Penişoară, iar regia este semnată de Ovidiu Georgescu.

Monica Andrei: Se ştie prea puţin că toate basmele româneşti sunt mici scenarii de film de ficţiune. Cum v-a venit ideea să folosiţi un mit românesc? De ce aţi ales mitul Zburătorul?

Mihai Mănescu: Ideea a venit ca o consecinţă a mai multor discuţii avute cu regizorul şi coscenaristul filmului, Ovidiu Georgescu. Aveam puncte comune în viziunea noastră asupra filmului. Ne plăceau poveştile şi eram pasionaţi de mitologie.

Am văzut că cinematografia românească nu mai abordează marile poveşti naţionale şi uită, sau se face că le uită, pentru că e nevoie de bugete mari. Dacă ar intra pe mâna unor cineaşti de la Hollywood acestea ar beneficia de efecte spectaculoase şi de bugete foarte mari, deoarece sunt captivante.

Şi atunci, fiind în România, am ales sa mergem spre esenţă. Conform lui George Călinescu, există patru mituri fondatoare în literatura română. Unul dintre ele este „Zburătorul”. De ce acest mit? Este ofertant pentru genul „realism magic”. Sigur, în România este dificil să spui „realism magic”, un concept greu de înţeles. Lumea nu e obişnuită, motiv pentru care noi l-am promovat ca „fantasy”. Publicul merge la genul acesta de film şi îl apreciază.

Aşadar, pot spune că „Ultimul zburător“ e un „fantasy” românesc. Cu puţine resurse am reuşit să aducem mitul în prim-plan şi sperăm să provocăm oamenii să-şi îndrepte atenţia şi către poveşti româneşti, nu numai către cele hollywodiene.

Aţi început să promovaţi filmul din septembrie, anul trecut. Trailerul a fost lansat de o coloană de 110 de motociclişti care au defilat prin capitală, apoi aţi implicat trupa „Holograf” în promovarea filmului, v-aţi întâlnit cu fanii într-un club, aţi organizat concursuri, ţineţi legătura cu ei pe Facebook, aveţi site. V-aţi pus fanii pe jar, adică le-aţi creat o aşteptare. După această aşteptare, credeţi în reuşita filmului? Publicul va umple sala de cinematograf?

Nu putem ghici viitorul. Nu ştim ce-o să fie. Publicul din România are destule rezerve când intră în sala de cinema, mai ales dacă este vorba despre un film românesc. Sunt nişte rezerve normale având în vedere spectaculozitatea pe care americanii o alimentează în ultimii ani, iar producţiile noastre nu pot rivaliza cu ale lor.

Prin „Ultimul Zburător” propunem o poveste de dragoste pentru public şi am gândit o metodă de promovare pentru public; la fel cum fac americanii. Nu am stat la umbra protectoare a finanţării guvernamentale şi atunci miza acestui prim proiect este să aducă mulţi spectatori în sala de cinematograf, pentru că ne dorim să facem o trilogie. Iar succesul primei părţi este o condiţie obligatorie pentru a continua.

Gabriel Duţu şi Iulia Verdeş, într-o scenă din filmul „Ultimul Zburător“, regia Ovidiu Georgescu, scenariul Mihai Manescu

Şi „Ultimul Zburător” e primul film din trilogie?

Asta ne dorim, ca trei dintre miturile fundamentale ale românilor să se regăsească în trilogie şi să devină filme. Am decis să începem cu mitul zburătorului deoarece acesta se bazează pe o axiomă simplă şi frumoasă, a iubirii arhetipale. Este o poveste de dragoste interzisă, între o muritoare şi un demon.

Ce aţi exploatat din mit în film? Aţi dus erotismul la extreme?

Filmul propune o experienţă senzuală şi una emoţională. Vrem ca publicul, în timp ce vede filmul, să pornească într-o călătorie magică, imaginară. Când intră în sala de cinematograf să se lase purtat de „aripile” personajului principal – adică de caii putere, în cazul de faţă, ai Zburătorului modern – şi să se întrebe cine sunt, să-şi conştientizeze fricile şi de ce nu, să le şi învingă, pentru că motto-ul al acestui proiect „nebun” este „Îndrăzneşte să crezi!”. Asta dorim să le transmitem oamenilor.

Ce actori aţi distribuit?

Am adus nume sonore, oamenii minunaţi care au îndrăznit să creadă alături de noi, actori care aparţin mai multor generaţii. Gabriel Duţu în rolul Zburătorului şi Iulia Verdeş în cel al Elizei sunt cei doi protagonişti. Lor li se adaugă nume grele: Constantin Cojocaru, Constantin Cotimanis, George Ivaşcu sau Marius Bodochi, iar din generaţia tânără îi amintesc pe Florin Penişoară, Cristina Mihăilescu şi Olivia Niţă.

Eminescu, Heliade Rădulescu etc. au preluat mitul din folclorul românesc şi au scris opere memorabile. Mitul Zburătorului a existat dintotdeauna. De ce titlul filmului începe cu „ultimul”?

Pentru că lumea începe să nu mai creadă în poveşti. Noi de la premisa asta am pornit. Personajul nostru principal este un „ultim mohican“ al breslei zburătorilor.

Care lume?

Lumea în care trăim: o societate mult prea preocupată de siguranţa şi traiul zilei de mâine, care a uitat să se bucure de un simplu „te iubesc“ şi în care valorile materiale primează. O lume care a uitat ce e magia…

… lumea de la oraş, pentru că realităţile folclorice ale oamenilor de la ţară sunt prejudecăţile oamenilor născuţi şi crescuţi la oraş. Miturile româneşti trăiesc, sunt vii. Oamenii de la ţară mai cred în ele.

Poate doar bătrânii sau cei din zonele izolate, unde impactul televizorului nu este atât de puternic. În zona rurală oamenii trăiesc altfel decât cei de la oraş şi cu toate astea, tinerii tind să părăsească locurile natale, să se îndrepte spre mediul urban, în dorinţa de a obţine un trai mai bun… şi oricum, celor de la sate le este foarte greu să ajungă în sălile de cinema.

Şi totuşi, sursa Zburătorului se află în tradiţii, la sate…

Încercăm să reluăm miturile tradiţionale, pentru că şi marii noştri scriitori s-au inspirat tot din tradiţie şi să le readucem în actualitate.

V-aţi inspirat din folclorul românesc?

Da şi nu. Ne-am inspirat din personajul mitic. Zburătorul nostru nu e băiatul cu părul bălai sau demonul care apare noaptea, ci prototipul băiatului rău din zilele noastre. El nu merge pe un cal înaripat, ci pe cai putere şi plimbă fetele noaptea cu motorul.

Mesajul pe care noi încercăm să-l transmitem este că trăim într-o lume dezvrăjită în care oamenii, mai ales tinerii, nu prea mai cred în poveşti… sau poate că ar vrea să creadă, dar nu mai au timp să le citească, să le trăiască, să se bucure de ele. E ultimul Zburător pentru că lumea nu mai crede în el. Dar, aşa cum veţi vedea şi în film, povestea trebuie să meargă mai departe. Vom vedea ce se întâmplă.

În afară de scenariul pe care l-aţi şi scris, ce bucată din dvs. aţi adus în film? Unde vă regăsiţi? În ce moment?

E o bucată din mine, o bucată din Ovidiu Georgescu, regizorul, altă bucată din Petru Mărgineanu care a compus muzica, o bucată şi din Dragoş Popescu, cel care a realizat imaginea, Laura Baron care a realizat montajul… este o îmbinare a mai multor bucăţi ale unor profesionişti care şi-au suflecat mânecile şi au spus: „hai să facem ceva frumos!”.

Cât priveşte bucata din mine… Pe lângă scrierea scenariului în multele nopţi alături de Ovidiu, e nostalgia pe care o am faţă de ceea ce văd în jurul meu, deşi fac parte din generaţia tânără. E greu să cuantific în ce proporţie mă regăsesc în acest film. E o parte din mine. Am dedicat foarte mult timp şi energie acestui proiect.

Gândindu-ne la poveşti, care a fost primul moment din viaţă care v-a trimis spre zona filmului?

În copilărie, părinţii mei au insistat ca eu să citesc poveşti, să cresc cu ele. Era o alimentare continuă. Cred că asta s-a întipărit în inconştient şi s-a dezvoltat odată cu vârsta. Ajuns în momentul în care a trebuit să aleg pe ce drum să o iau, meseria de povestitor mi s-a părut fascinantă, iar scenaristica – o provocare. Mi-a plăcut ideea de creator al poveştii care stă la baza oricărui film.

Ca scenarist nu v-aţi creat un complex de inferioritate prin faptul că sunteţi omul care rămâne în umbră?

Deloc. Am fost o echipă, a Zburătorului. Povestea ne-a unit. Ne-a unit un ideal. Am căutat împreună fonduri să facem filmul, a fost ca o luptă de gherilă. Ne-au ajutat prietenii, oameni care au crezut în poveste, am creat acest film datorită poveştii.

Partenerii noştri au contribuit din plin cu tot ceea ce au putut. Bugetul e mare dacă punem la socoteală oamenii, orele de filmare, echipamentul etc. Putem spune că producători suntem toţi, pentru că am investit timp şi energie împreună.

Iulia Verdeş şi George Ivaşcu, în „Ultimul Zburător“

Cum v-aţi descurcat cu locurile de filmare? Mai ales că în film apare un loc special, conacul zburătorilor?

Au fost 35 de zile de filmare, 22 de locuri de filmare. Cea mai mare parte a fost filmată la conacul din Măineasa. Fusese cândva al lui Stelian Popescu, fostul director al Ziarului“Univers”. Conacul fost luat de comunişti, care l-au adus în paragină, iar acum a fost cumpărat de domnul Claudiu Daviţoiu. Dumnealui a crezut în proiect şi ne-a permis să filmăm acolo.

Totul era în paragină, camere goale, cu pereţii gri. Pentru a-l aduce la forma din film, ne-am bazat pe efortul colectiv şi pe entuziasmul unui scenograf aflat la prima lui experienţă cinematografică, Octavian Iosif, de profesie arhitect, bunul meu prieten din copilărie. Octav, în nebunia lui, a avut curajul să se înhame la un asemenea proiect. A ieşit foarte bine.

Am alergat să luam piese de motor dintr-un loc, cineva ne-a ajutat cu vopseaua, altcineva cu lemnele şi cu mobilierul, am mai adus fiecare de pe acasă ce-a putut… a fost o nebunie frumoasă, o experienţă minunată care te face să realizezi că nimic nu e imposibil.

Au fost şi persoane care ne-au descurajat când eram în prima fază, chiar de la scrierea scenariului, spunându-ne că ne trebuie bani serioşi să facem filmul, că nu avem cum să-l realizăm. Şi iată că, din 7 februarie anul acesta, filmul va rula în cinematografele din toată ţara.

Există mai multe variante ale mitului în folclorul românesc. În unele, Zburătorul, care este un demon şi se transformă în şarpe, în final moare. Ce găsim în finalul filmului?

Şi în filmul nostru zburătorul se transformă, pentru că întrebarea cheie a poveştii este: „Ai da nemurirea pentru iubire?” Nu vreau să dezvălui acum, dar pot să vă spun că finalul este dătător de speranţă. Ne dorim să putem face oamenii să viseze.

Dacă nu mai credem în poveşti însemnă că nu credem în viaţă. E un film românesc pentru public care are poveste, personaje, atmosferă. Vrem ca spectatorii să simtă româneşte, să viseze româneşte.

Şi să aştepte celelalte filme din trilogie…

„Pentru ca am îndrăznit să credem“… povestea poate merge mai departe…

Foto cu Mihai Manescu – arhiva personală