Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: „Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.
Un articol de Șerban Tomșa|16 septembrie 2018
Scriitorul Șerban Tomșa, autorul romanelor Biblioteca lui Noe, Maimuțe în haremul nopții, Ghețarul și Călugărul Negru
La un moment dat, am văzut o căprioară prăbuşindu-se departe de puştile care trăseseră. M-am îndreptat într-acolo. Scosesem cuţitul, cu gândul de a curma suferinţa vânatului, fără să mai trag un cartuş. De undeva se auzea plânsetul unui copil.
M-am apropiat mai mult. Căprioara era lungită într-o baltă de sânge. Din ochii mari şi negri îi curgeau lacrimi. Animalul plângea, suspina şi se tânguia ca un om. Am început să tremur şi mi-a căzut cuţitul din mână.
Am lăsat-o acolo şi nu le-am spus nimic celorlalţi vânători. Cred că au mâncat-o sălbăticiunile. De atunci n-am mai tras niciodată într-un ţap sau într-o căprioară.”
Foto: Moartea căprioare , Șerban Tomșa – facebook
