Monica Sebestyen – manager cultural, director Cinema ARTA (Cluj), evaluează sprijinul logistic şi financiar din partea statului pentru distribuţia şi exploatarea filmului românesc cu un singur cuvânt: „dezastruos“.
Un articol de Dan Boicea|18 septembrie 2023
La invitația Ziarului Metropolis, Monica Sebestyen aduce unghiuri noi din care pot fi privite neregulile din lanțul de producție și distribuție. Unele dintre ele au fost semnalate și de regizoarea Iulia Rugină într-un interviu care a redeschis răni vechi în discuția despre umilințele la care sunt supuși producătorii și distribuitorii români în încercarea lor aproape utopică de a-și aduce filmele în fața publicului.
Concret, ce anomalii și provocări ați întâmpinat în circuitul exploatării de film românesc sau european, ficțiune sau documentar, pe care le programați în cinemaul pe care îl administrați?
Monica Sebestyen: Mai întâi simt nevoia să vorbesc puțin despre modul în care funcționează un cinematograf de artă independent, cum este al nostru. Prieteni sau persoane din afara domeniului au impresia că există o mare bază de date din care noi luăm filmele și doar apăsăm play. Aceasta este cât se poate de departe de realitate. Fiecare film pe care îl punem este obținut în alt mod și poate implica eforturi considerabile.
Sunt pe de-o parte filmele pe care le luăm de la distribuitorii din România, cărora le mulțumesc că există și mă bucur să văd că au început să apară și alții noi. Pe de altă parte, sunt filmele care nu au distribuție în România.
Ca cinematograf de artă dorim să aducem în fiecare săptămână documentare și filme clasice, precum și serii curatoriate pe diferite teme, focusuri pe regizori etc. pentru care nu există distribuitori locali. Atunci obținem filmele direct de la producătorul/distribuitorul internațional sau prin diverse parteneriate. Câteodată doar a identifica cine deține drepturile de proiecție și a obține un film, poate implica zeci de mail-uri și telefoane. Adică multe ore de lucru. În plus, în aceste cazuri, trebuie să facem și munca unui distribuitor adică: obținerea copiei filmului, subtitrarea în română, traducerea materialelor, crearea materialelor de promovare, printarea afișelor etc. Deci este foarte costisitor și solicitant a programa aceste filme.
A aduce un film românesc vechi este iarăși o provocare, pentru un singur film trebuind să discutăm cu trei instituții diferite: CNC, Dacin Sara și Arhiva de film, proces care durează minim o lună. Și deși sunt instituții care ar trebui să susțină promovarea filmului românesc, în practică ele adesea ne îngreunează munca, fiind uneori mult mai simplu și mai ieftin să obținem un film, de exemplu, de la arhiva din Ungaria.
Toate aceste lucruri implică multă muncă a unei întregi echipe. Pentru a aduce un film în cinema lucrează pentru asta pe lângă proiecționist și casier, care sunt vizibili în cinema, persoanele care fac programarea și selecția filmelor, managementul, comunicarea, grafica, traducerile (dacă este cazul) etc. Și facem cu bucurie toate aceste lucruri pentru publicul nostru, pentru că până la urmă pentru el facem tot ceea ce facem.
Ceea ce mi-aș mai dori să știe publicul nostru este că acea sumă pe care o plătește pentru a veni la film nu reprezintă veniturile cinematografului în întregime. Dintr-un bilet de 15-20 lei se plătesc șapte taxe diferite, la care se adaugă procentul platformei de vânzare a biletelor și drepturile de difuzare către distribuitor, la cinema rămânând sub jumătate din prețul unui bilet…
Având această imagine cred că este destul de evident că un cinematograf de artă nu se poate susține doar din vânzarea de bilete.
Sper ca cei care citesc acest articol, când vor merge la cinema, vor fi mai conștienți de ceea ce înseamnă munca din spate, care nu se rezumă la o simplă apăsare a butonului play.
Ce ar trebui să se schimbe pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine pentru industria românească de film și cine ar putea iniția și implementa aceste schimbări?
Pentru a funcționa mai bine este necesară schimbarea legislației, și reformate și restructurate radical toate instituțiile care se ocupă de cinematografie. Aceste lucruri se discută de foarte mult timp, dar mereu rămân undeva blocate…
De asemenea cred că este important ca toți cei din industria de film și cei care creează legile/finanțările să înțeleagă că este un ecosistem, în care lucrurile sunt legate între ele. Ori dacă bugetele alocate pentru producție scad exponențial, la distribuție și apoi la exploatare lucrurile nu au cum să funcționeze bine, după cum menționa și Iulia Rugină.
Pentru a avea o imagine de ansamblu legată de sălile din cinema în România, sunt în total 95 de cinematografe, din care doar 8 sunt considerate de artă. Aceasta este o diferențiere importantă pentru că dacă atunci când vorbim despre cinematografele de mall (care constituie majoritatea) ele pot funcționa într-o logică a ”industriei” și a profitului, pentru un cinema de artă acest lucru este imposibil, și de aceea sunt necesare finanțări pentru acestea. Ce am conceput la Cinema ARTA este un spațiu cultural care funcționează în această logică.
Nu rezonez cu părerea lui Radu Jude din articolul precedent care susține că cinemaul este o partidă pierdută. Cred într-adevăr că în această perioadă trebuie reinventate modelele de distribuție și ceea ce reprezintă cinematograful. Însă nu cred în dispariția lui ci în transformarea lui între-un spațiu relevant pentru public. Faptul că în continuare am avut sala plină la filme precum Casablanca sau Blade runner , arată că deși sunt filme care pot fi ușor accesibile online și probabil au fost deja văzute, publicul este în continuare atras de cinematograf.
Publicul poate fi (re)obișnuit să meargă la cinematograf, dacă i se oferă ceva de care are nevoie.
Este de asemenea importantă educația cinematografică/audiovizuală, care să creeze o apropiere de cinema și o alfabetizare a acestui limbaj. Din păcate în acest moment nu există astfel de ore în programa școlară. În lipsa acestora, la cinema ARTA încercăm să organizăm constant proiecții și ateliere de educație cinematografică cu școli, dorind să contribuim cât putem la acest demers.
Cum evaluați sprijinul logistic și financiar din partea statului pentru distribuția și exploatarea filmului românesc?
Pe scurt: dezastruos. De distribuție nu m-am ocupat în mod direct și de aceea prefer să nu discut despre asta, dar Iulia Rugină a prezentat foarte clar și deschis situația.
Pot vorbi însă la modul general despre exploatare. Din 2012 am preluat cinematograful ARTA și am căutat resurse pentru renovarea lui și apoi pentru funcționare constantă. În toți acești ani nu am avut absolut niciun sprijin logistic sau financiar (local sau național) legat în mod direct de film. Finanțările din România pe care le-am accesat au fost pentru proiecte culturale, antreprenoriat, etc.
„Sprijinul” a fost mai degrabă în sens negativ, și anume din 4% din fiecare bilet vândut este direcționat către Centrul Național al Cinematografiei, de la care încă nu am reușit să obținem nimic. Teoretic, există o mică finanțare pentru cinematografe de artă, dar până acum nu am reușit să o accesăm.
Cinema ARTA este un caz singular în România, din câte știu eu, fiind un cinema de artă privat, independent care se ocupă exclusiv de exploatarea de film (fără alte activități din industria cinematografică).
Nu mi se pare normal ca existența unui cinema de artă de patrimoniu, care funcționează de 110 ani, să depindă exclusiv de entuziasmul și determinarea a câtorva persoane, fără a exista structuri sau mecanisme de susținere.
Dar în lipsa unei strategii și politici de dezvoltare a cinematografiei, fiecare se descurcă pe cont propriu cum poate, într-un domeniu subfinanțat. Și fiecare este prea ocupat pentru a apuca să ne coagulăm și să ne reprezentăm împreună interesele comune în fața celor care ar trebui să ne sprijine.
Însă trebuie subliniat că cele mai multe săli mono-ecran, cu potențial de a fi cinematografe de artă, aparțin primăriilor (sau cel puțin ar fi trebuit preluate conform legii). Deci sunt ale statului, și dacă există voința și viziunea, ar putea funcționa prin buget alocat de la primării. Asta ar implica niște salarii și utilități asigurate indiferent de veniturile din bilete, un lux pe care la Cinema ARTA, ca spațiu independent, nu îl avem. Cinematografele primăriilor deschid însă o altă discuție lungă, cu alte probleme pe care nu le voi discuta aici.
Pe aceeași temă:
INTERVIU Iulia Rugină, regizoare: „Centrul Național al Cinematografiei sabotează distribuția de film“
