Textul de mai jos, semnat de regizorul Radu Jude, la invitaţia Ziarului Metropolis, vine să completeze imaginea de ansamblu asupra problemelor din zona producţiei şi a distribuţiei filmelor româneşti, semnalate de regizoarea Iulia Rugină într-un interviu publicat în Ziarul Metropolis.
Un articol de Radu Jude, regizor|12 septembrie 2023
Regizoarea documentarului „Playback“ a prezentat deschis dificultățile unui producător de a-și aduce filmul în sălile de cinematograf. În zilele următoare vom publica în Ziarul Metropolis mai multe opinii ale unor profesioniști din lumea filmului românesc, pe acest subiect.
OPINIE – Radu Jude
Am citit interviul în care cineasta Iulia Rugină se plîngea de dificultatea distribuției noului ei film în cinematografele din România. Nu îi știu filmul, dar m-am izbit, într-o formă sau alta, de problemele menționate de ea la fiecare film pe care l-am făcut, așa că îi țin pumnii.
Nu ajută nici că e un film documentar, însăși directoarea CNC, doamna Anca Mitran, declarînd că, în opinia dumneaei, documentarele nu au ce căuta pentru sala de cinema. Deci da, discuția pornește de la un nivel foarte jos.
Nu am soluții, dar am, în calitate de cineast și de iubitor de cinema (dar, fapt important, nu sînt și producător, deci nu cîștig mai nimic din distribuția filmelor), cîteva observații care pornesc de la problema propusă și care încearcă să o vadă un pic și din alte unghiuri.
1. Sala de cinema
Fără să neg că un film merită văzut, dacă se poate, într-o sală de cinema bine echipată, trebuie să spun, totuși, că mi se pare că partida e deja pierdută, și încă de destulă vreme. De altfel, nu e ceva care să mă supere prea tare, eu însumi văd filme în toate felurile, pe toate ecranele, inclusiv pe tabletă și pe telefonul mobil, așa cum cele mai multe picturi le știu din albume sau de pe internet, nu din muzee, iar muzică ascult doar de pe YouTube. Deci, nu sînt un purist al sălii de cinema, din contră, multiplicarea ecranelor mi se pare un lucru extraordinar pentru cinema și n-am nici o problemă cînd cineva vede un film de-al meu pe YouTube sau piratat în cine știe ce fel. (M-am văicărit un pic în cazul filmului Babardeală cu bucluc sau porno balamuc [2021] – asta doar pentru că au circulat niște variante incomplete și mi-aș fi dorit să fiu înjurat pe baza operei finite, dar, retrospectiv, nu mi se mai pare așa de grav.) În plus, uităm mereu că trăim într-o țară săracă unde politicienii nu dau doi bani pe cultură, deci categorii întregi de public nu pot avea acces la filme decît în versiunea lor piratată – măcar din acest punct de vedere, pirateria e un lucru bun. Știu sigur că multe filme românești sînt văzute în felul ăsta și, de altfel, oricine face cercetare de un fel sau altul în România știe că nu se poate descurca fără aaaaarg, libgen, sci-hub sau karagarga, respectiv. Așa că, sigur, mă alătur și eu regretului generalizat după dispariția sălilor de cinema, mai ales a celor care dau altfel de filme decît cele comerciale, cred și eu că ar ar fi bine să existe o rețea de săli pentru ele, deși sînt convins că nici asta n-ar rezolva nimic pe termen lung: am fost recent la o proiecție a unui film clasic de Ida Lupino la Kino Arsenal, la Berlin, și erau 10 oameni în sală. Problema chiar e una generală, criticul Andrei Gorzo a share-uit pe Facebook un interviu în care Richard Linklater regreta importanța pe care o avea cinema-ul independent acum 30 de ani. Mi se pare că e, poate, momentul să acceptăm că acest model de distribuție e cam gata – în afara unor nișe tot mai mici.
2. Educația
Probabil că sînt de modă veche și îmi cer scuze că mă repet, dar cred că, dacă vrem să existe în România tot mai mulți oameni interesați (și) de arte, inclusiv de cinema, trebuie investit masiv și serios în educație. Cîtă vreme învățămîntul e tot mai subfinanțat și batjocorit (vezi reacția la greva din vară), cîtă vreme nu se investește masiv în cultură, și nu doar în orașele mari, bineînțeles că vor fi din ce în ce mai puțini oameni interesați de cinema, printre altele. La care se adaugă, evident, problema nivelului economic – nu văd cum i se poate cere cuiva care abia își duce zilele să dea sume exorbitante pe cărți (apropo, de ce sînt cărțile pentru copii cele mai scumpe?) sau pe bilete la teatru.
3. Noile medii
De cîteva ori, la intervale mari de timp, Godard a pus următoarea întrebare: De ce, atunci cînd deschide televizorul și are de ales între, să zicem, un film american prost și un film norvegian prost, îl preferă inevitabil pe cel american? E o întrebare! Se pot da fel de fel de răspunsuri, nici nu contează, pentru că întrebarea rămîne valabilă, ba chiar i se mai adaugă una: de ce prefer să mă uit la clipuri proaste de pe Tik Tok sau de pe pagina de Facebook A.I. Generated Nonsense, de exemplu, decît să mă uit la un film prost, american sau românesc sau norvegian? Cred sincer că abia de aici merită pornit, de la ce ar putea să facă cinema-ul în această epocă extraordinar de interesantă pentru viața imaginilor, pentru a mai fi cît de cît relevant. Încerc să răspund la această întrebare în filmele pe care le fac (și care sper să fie văzute, apeciate, criticate sau înjurate de cît mai multă lume – la cinema, la televizor sau piratate, cum o fi) – e unicul tip de răspuns pe care îl pot oferi.
