Se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti spectacolul „Mult zgomot pentru nimic”. E un Shakespeare regizat curajos de Andrei Șerban. Genul de întâmplare care nu place tuturor, şi e bine să nu placă tuturor.
Un articol de Andrei Crăciun|17 mai 2018
Din toată opera dramatică a domnului Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic este piesa care rezistă cel mai puțin. Shakespeare a învins timpul pentru că personajele sale au conștiință și, posedând acest incovenient, au și mustrări de conștiință. Cele mai mari furtuni la Shakespeare sunt interioare, în camerele secrete ale inimii unde contează concepte atât de vechi precum onoarea, binele, adevărul și frumosul.
Tensiunea dramatică pe care o propune Mult zgomot pentru nimic nu mai e actuală. Mult zgomot pentru nimic nu e Hamlet, nu e Macbeth, nu e Romeo și Julieta, nu e Regele Lear. E indiscutabil un text inferior.
El e construit în jurul unei probleme de moralitate premaritală, ecuație rezolvată în spațiul iudeo-european de secole bune. Puritatea, virginitatea, fecioria nu mai sunt o problemă de viață și de moarte în imaginarul nostru colectiv. E greu să construiești un spectacol actual pe acest fundament.
Andrei Șerban are înțelepciunea de a-i da acestui Shakespeare o cheie nouă. Îl face modern plasând acțiunea în timpul unei campanii electorale (și imediat după) într-o Sicilie coruptă, la care ne putem uita ca la noi înșine. Și mai ales aduce în spectacolul de teatru camerele de filmat care îi urmăresc pe actori și pe holuri. Nu mai privim ca la teatru, madam. Privim ca la cinema. Actorii își strigă replicile, turnând și mai mult zgomot peste nimic.
„Mult zgomot pentru nimic”, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul de Comedie din București
Și, cel mai important, kitsch-ul este re-valorizat, devenind artă. E enorm de mult kitsch în acest Mult zgomot pentru nimic. Personajele au tușe groase, poartă haine stridente și prezintă comportament de papagali. Și cu toate acestea, simți că te afli în fața unei opere de artă.
Actorii fac acest spectacol-show puternic și inimitabil. E încă și mai greu să vorbești despre limitele naturii umane, despre slăbiciunile sufletului omenesc, în această postumanitate în care ne târâm zilele, într-o atmosferă de cabaret.
Iar Andrei Șerban ia tot ce e inactual la acest Shakespeare și dintr-o abilă răsucire a sensurilor ne pune oglinda în spatele ochilor.
Nu e un spectacol care să rămână în patrimoniul marilor spectacole de Andrei Șerban, dar nu e nici unul care se va uita până a doua zi, cum se întâmplă cu teatrul de consum din mileniul curent.
Și încă un amănunt, poate nu cel mai lipsit de importanță: zgomotul excesiv pentru nimic a fost dintotdeauna și pretutindeni și ne va însoți specia până la sfârșitul timpurilor. Să nu uităm nici asta.
Andrei Șerban are înțelepciunea de a-i da acestui Shakespeare o cheie nouă. Îl face modern plasând acțiunea în timpul unei campanii electorale (și imediat după) într-o Sicilie coruptă, la care ne putem uita ca la noi înșine.
Foto: Teatrul de Comedie
