„Câţi locuitori are România… 20 de milioane? Merg din sat în sat şi tot o să-l găsesc pe Paganini”. Imaginaţi-vă fraza asta spună în engleză, cu accent scoţian şi siguranţa de sine a omului care a făcut carieră la Hollywood.
Un articol de Adina Scorţescu|17 noiembrie 2014
Mick Davis are 53 de ani, o căciulă albă trasă pe frunte și o logodnică din România. A lucrat peste 20 de ani la textul despre viața celui mai cunoscut violonist din lume, Niccolò Paganini, pe care îl va monta în 2015, la Teatrul Metropolis. Scorsese i-a spus că este unul dintre cele mai bune scenarii pe care le-a citit vreodată. Da, acel Scorsese….
Audițiile pentru spectacol sunt cum n-am mai văzut: Ieri, 25 de actrițe (printre care Cosmina Stratan, Antoaneta Cojocaru, Elvira Deatcu, Meda Victor) au dansat pe „I Feel You” (Depeche Mode), s-au insultat (într-un exercițiu de stăpânire a emoțiilor), au flirtat (cu o vioară pe post de accesoriu erotic). Dintre ele, una singură va fi aleasă s-o interpreteze pe Elisa Bonaparte, sora lui Napoleon și iubita lui Paganini. „A fost minunat, n-aș fi putut face asta cu băieții”, spunea Mick, la finalul zilei.
De ce nu? „Pentru că băieții au mai multă frică, simt mai multă presiune să fie de toate – puternici, inteligenți, în control. Femeile – probabil ca un rezultat al evoluției – au gena fuck-it (ducă-se naibii); ele vor încerca, chiar dacă le e frică.”
Astăzi, în fața lui Mick, pe scenă, sunt cinci potențiali Paganini (printre care Ștefan Lupu și Adrian Nour); tăcuți, în pantaloni de trening. La primile audiții, au venit 150 de actori. Acum au fost chemați doar ei cinci.
„N-am nevoie să-mi faceți mie pe plac. Eu sunt aici ca să-l găsesc pe tipul care o să mă dea pe spate; și care o să-i dea și pe spectatori pe spate.” Băieții zâmbesc timid. Alexandru Nagy, asistentul lui Mick, tastează liniștit pe laptop, de parcă ar mai fi auzit discursul ăsta de zece ori până acum.
„Eu pur şi simplu știu când un actor este bun”, continuă Mick simplu, ca și cum ar vorbi despre diferența dintre un măr și o pară. N-a fost la școală, nu-i place Cehov (Blasfemie! Absolvenții de UNATC își îndreaptă scurt privirea spre tavan…), nu înțelege românește. Dar știe cum repetă Meryl Streep, a lucrat cu Andy Garcia, a stat la masă cu Al Pacino (el a fost prima opțiune pentru rolul lui „Modiglani”) și cu Kate Blanchett.
Filmul preferat este „Nașul”; filme care nu-i plac – multe; printre care cele cu Jean-Claude Van Damme („Știți ce e mai rău decât să joci într-un film cu Jean-Claude Van Damme?” Tăcere în sală. „Să fi scris unul! Eu am scris”, adaugă sec.)
Acum urmează să-i asculte pe fiecare dintre cei cinci actori spunând monologul final din piesa „Paganini”, un text despre regrete, credință în Dumnezeu, dragoste, muzică. Intră primul. În sală e rece și întuneric. „Action”, se aude vocea lui Mick. Actorul își face treaba: emoție, speranță, disperare, resemnare. La final, Mick aplaudă. Și punctează: „Ai făcut câteva alegeri interesante.” Alegerile… fac diferența, chiar și în teatru.
„Nu pot fi decât actori buni și actori foarte buni. Că ăia proști n-ar trebui să facă meseria asta”, crede Mick.
– Și dacă, totuși, niciunul dintre actorii chemați la audiție nu este bun pentru Paganini?
– I’m fucked (am dat de naiba). Dar nu mă las, o să-l găsesc.
Cinci întrebări pentru actori, într-o audiție ca la Hollywood
– De ce trebuie să-ți treci tot timpul mâna prin păr?! Se diluează energia. De câte ori ai văzut-o pe Meryl Streep cu mâna prin plete?
– Cum de te-ai uitat la mine, la regizor, în timp ce interpretai? Dacă îți zboară gândul, e OK, se întâmplă, dar găsește mijlocul să te întorci în personaj. Asta e meseria ta.
– Ce chiloți poartă Paganini? Tu ești Elisa, iubita lui, și nu-mi răspunzi rapid la întrebarea asta?!
– Cum te-ai simțit când ai spui replica asta? Ai fost dezamăgit și trist tu, actorul, sau personajul?
– De ce primești vestea proastă ca și cum o cunoști dinainte? Totul se întâmplă acum, pentru prima oară.
Foto: Simion Buia
