În cadrul Duminicilor Muzicale ale Festivalului George Enescu, istoricul Neagu Djuvara a vorbit despre emoţia pe care i-o produce muzica şi despre noutatea operei enesciene.
Un articol de Corina Vladov|1 iulie 2013
În cadrul Duminicilor Muzicale ale Festivalului George Enescu, istoricul Neagu Djuvara a vorbit ieri despre emoţia pe care i-o produce muzica şi despre noutatea operei enesciene.
Discuția, care l-a mai avut ca invitat pe editorialistul Sever Voinescu, a fost moderată de Oana Marinescu, director de comunicare al Festivalului George Enescu. Aceasta a lansat proiectul „Bucureștiul creativ“, care presupune remodelarea centrului capitalei prin intermediul instalațiilor de artă, evenimentelor și proiecțiilor, în perioada 3-28 septembrie.
Mai jos sunt câteva fragmente din ceea ce a povestit Neagu Djuvara, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu:
Copilăria cu Chopin
„Ascultând de multe ori înregistrări cu anumite bucăți de Chopin, când găsesc un interpret care se apropie de cum cânta maică-mea, am o emoție specială, îmi vin lacrimile în ochi. Fiindcă, în copilăria mea, am înotat în Chopin, ce mai tura-vura.
Fac puțină filozofie a istoriei, am și scris asta într-o carte a mea: muzica, începând de la Monteverdi și până la Debussy, inclusiv, are o continuitate. Și, dintr-o dată, cei trei de la Viena – Arnold Schoenberg, Alan Berg și Anton Webern – introduc o revoluție absolută; și e foarte interesant cum (perioada) 1905-1913 este un moment de ruptură în toate domeniile artei. Fiindcă atunci apare și Brâncuși, care rupe cu sistemul de sculptură de la Michelangelo până la Rodin.
Ascultând pentru prima oară „Oedipe» a lui Enescu, din punct de vedere muzical n-am înțeles nimic. Era pentru mine ceva cu totul nou, care mi se părea «Uite dom’le, și ăsta face parte din aceeași familie care schimbă continuitatea muzicală şi care a început cu Monteverdi și Palestrina». Ăsta a fost sentimentul, pentru că, învățat cu muzica veche și cu Chopin, de la mama… Partea vizuală m-a impresionat, dar muzica n-am înțeles-o absolut deloc; o spun cinstit.
„De către marele public, Enescu este cunoscut numai prin cele două rapsodii. Muzica lui savantă – ca să zic așa – este total necunoscută de marele public. Şi cei care o cunosc, nu o înțeleg. E foarte greu, trebuie să fii un specialist al muzicii ca s-o percepi.“
Neagu Djuvara
Concert Enescu, în vreme de război
„Sosesc de la Tiraspol la București. Nevastă-mea avea un bilet la Ateneu, cu o prietenă, unde tocmai Enescu cânta Concertul pentru vioară și orchestră, de Beethoven. Prietena nevesti-mii renunță la bilet și eu, în grabă, scot cizmele, scot hainele, mă spăl, îmi dau cu odicolon și, îmbrăcat în țol festiv – cum spune vulgar lumea – mă simțeam așa de ușurel. Când scoți cizmele și o haină grea, militară, și te îmbraci într-o haină frumoasă de lână fină… parcă eram alt om. Și sosesc așa în rândul întâi la Ateneu și cânta Enescu concertul lui Beethoven.
Contrastul dintre viața pe care o dusesem pe front – mizeria, noroiul, bombardametele – și splendoarea acestei divine muzici… Când a terminat prima parte a concertului, plângeam. Chiar acum îmi vine un nod în gât când îmi amintesc de acel moment.“
Enescu, puțin cunoscut în străinătate
„Ca un om care a trăit așa de mult în străinătate, trebuie să spun că el nu este suficient de cunoscut în străinătate. Și sufeream. Sunt mai cunoscuți poeți și muzicieni unguri în străinătate.
L-am văzut, nu demult, la televiziune pe un șef de orchestră – îmi scapă acum numele, un britanic – care dădea o serie de rapsodii din lumea întreagă – una norvegiană, una irlandeză și așa mai departe. Când, în sfârșit, a dat rapsodia lui Enescu, era cu totul altceva. Era inteligibil pentru toată lumea, așa de armonioasă este.
L-am cunoscut foarte bine pe Constantin Brăiloiu – un mare muzicolog și un om delicios, unul dintre oamenii cei mai pasionanți pe care i-am cunoscut în viața mea – care îmi spunea că Béla Bartók, care era născut în Transilvania, găsise mult mai mare interes în cântecele populare românești decât în cele ungurești; ceea ce este un adevăr, fiindcă muzica ungară este mult mai monotonă. Este una singură, ca să spun așa. Pe când varietatea muzicii din Transilvania și, de altfel, din toată România, este una extraordinară.“
Foto: Facebook Festivalul Enescu / Dragos Codiţă pentru VERTIZONTAL
