Fi-voi acuzat de liabugnarism primar dacă voi mărturisi că am apreciat la superlativ spectacolele „Aici nu se simte“ şi „Oase pentru Otto”, care se joacă, într-un cuplaj, dacă mai ştiţi ce este acela un cuplaj, când şi când, la Godot?
Un articol de Andrei Crăciun|18 aprilie 2015
Nu trec de la mine acest pahar. Îmi voi duce crucea acestei acuzaţii, pe care nu exclud să mi-o lanseze însăşi autoarea pieselor, care, ca orice artist, îşi priveşte opera şi de aproape şi de la distanţă. În acest caz e vorba despre o distanţă măsurabilă cu clepsidra.
Aceste două piese sunt scrise pe când Lia Bugnar (foto) avea, ca să zic aşa, anii mei de acum. Era, deci, la începutul anilor `30, cât se poate de interbelică, înaintea marilor războaie cu sine din care s-au născut, un pic mai târziu, „Două linuţe“ sau „Noi 4“ sau… completaţi voi pe linia punctată.
Caut să înţeleg liabugnarismul pentru că mă fascinează această intersecţie între dramaturgia bună (fie şi la nivelul ideilor esenţiale: nu merită să te naşti decât pentru iubire, viaţa e o succesiune de întâmplări tolerabile doar cu umor, prietenia e cheia unei lumi suportabile) şi succesul comercial (în sumele despre care se poate vorbi în teatrul românesc).
Voi produce, în fraza următoare, chiar şi o infamie: voi declara că esenţa din „Aici nu se simte” e preferata mea din întreaga producţie liabugnaresciană. Căci aici se simte o sublimare, specifică oricărui început, forţa unui gând gândit ca pe o esenţă fără graniţe.
În “Aici nu se simte”, doi oameni, bărbat şi femeie, se retrag pentru o vreme dintre semenii lor, pentru că lor le pute, le pute insuportabil. Se retrag şi contemplă această dureroasă stare de fapt: lumea pute, deşi toţi ceilalţi par să fie bine-merci! Şi în curgerea timpului, căci o piesă de teatru trebuie să dureze, conform tradiţiei, un timp, cei doi discută.
Aţi spune că discută nimicuri, de pildă despre viaţa câinilor, dar nu e aşa: discută despre viaţă. Viaţa e făcută din lucruri mărunte, şi dacă Lia Bugnar îmi îngăduie această comparaţie cu o scriitoare din India, cândva la modă, ea chiar este un fel de Dumnezeu al acestor lucruri foarte mărunte. Desigur, piesa nu se sfârşeşte în tonalitatea şi în forţa gândului de la început, nici n-ar avea cum.
Piesele Liei Bugnar sunt ca o cardiogramă, au puncte când inima se înalţă şi altele când inima coboară, dar la sfârşit poţi să constaţi, cu mirare şi cu bucurie, că trăieşti şi că e bine, totuşi, să trăieşti, e bine.
“Aici nu se simte” are cea mai frumoasă premisă din cât liabugnarism cunosc: e o fugă din faţa lumii, nu m-a încântat, desigur, deznodământul, dar asta nu mai are deja nicio importanţă.
Lia însăşi şi Marius Manole joacă acest cuplu care mănâncă un măr, nu neapărat biblic, acest cuplu care se retrage dintre semeni, fiindcă uneori retragerea chiar e singura cale.
În “Oase pentru Otto” joacă Lia Bugnar (da, din nou) şi Medeea Marinescu. Împlinesc rolurile unor curve de pe o centură oarecare, iar discuţiile dintre ele au acel farmec discret al mahalalei. Şi unde mai pui că în rolul lui Otto joacă însuşi căţelul-actor Iago!
Această piesă, de o frumuseţe textuală deşănţată, abundă în situaţii imposibile, tuşe specifice liabugnarismului. Ea e ca o fotografie veche deja, doar în alb şi în negru, la care dacă te uiţi mai bine poţi să distingi inima unui lucru foarte important, despre care nu am, însă, niciun motiv să vă dau vreun indiciu.
Foto: Oana Monica Nae
