CRONICĂ DE FILM Regizorul mexican Michel Franco atinge o nouă culme a teribilismului cu „Nuevo orden”/”Noua ordine” (distribuit acum în cinematografele de la noi de Transilvania Film), câştigător în 2020 al unui de neînţeles Mare Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.
Un articol de Ionuţ Mareş|20 ianuarie 2022
Ştiam că mexicanul Michel Franco e un campion al cinemaului cinic. Cine a văzut „Chronic” (2015), cu Tim Roth, ştie despre ce vorbesc. Singurul film al său căruia îi port o amintire oarecum plăcută e „Despues de Lucia” (2012), dar nu l-am mai testat de la momentul apariţiei.
Însă regizorul atinge o nouă culme a teribilismului cu „Noua ordine”/„Nuevo orden” (distribuit acum în cinematografele de la noi de Transilvania Film), câştigător în 2020 al unui de neînţeles Mare Premiu al Juriului la Veneţia (festival unde Michel Franco a fost şi anul trecut în competiţie, cu „Sundown”, un film cu Tim Roth şi Charlotte Gainsbourg şi care îşi aşteaptă încă premiera în România, probabil la TIFF).
Zic „de neînţeles” pentru că filmul e sărac în idei, dar extrem de forţos în a-şi teroriza personajele şi, la pachet, privitorii. Ştiu că un astfel de cinema îşi are fanii săi, însă personal consider demnă de dispreţ această încordare a muşchilor pentru a intimida.
Să fiu bine înţeles: nu mă deranjează violenţa din distopia politică numită „Nuevo orden”, ci felul în care este ea folosită – senzaţia mea de spectator a fost că sunt luat captiv odată cu unele dintre personaje (tineri, şi în special femei, din familii înstărite, răpiţi pentru a se obţine recompense, în timp ce în jur societatea se adânceşte în haos) şi torturat, cel mai mare supliciu fiind să încerc să găsesc o justificare la ceea ce văd, alta decât înclinaţia spre şoc gratuit a cineastului.
Şi totul se face sub acoperirea unei premise narative aparent nobile, care presupune că putregaiul e atât de mare în rândul bogaţilor, clasa conducătoare, încât până şi o revoltă violentă a săracilor (portretizaţi ca nişte terorişti!) ajunge să fie instrumentalizată şi de fapt controlată de lăcomia de putere şi de bani tot a celor aflaţi în frunte (sau cel puţin a unei părţi a lor, care o sapă pe cealaltă cu zâmbetul pe buze şi cu o strângere prietenească de mâni).
Michel Franco nu e interesat să insiste asupra cauzelor care au dus la această aparentă nouă ordine a societăţii (pare să considere suficientă o lungă scenă de nuntă high-class la început pentru a etala opulenţa, zgârcenia şi egoismul familiei miresei, care se dovedeşte a fi protagonista) şi nici cum se ajunge aici – tăvălugul e deja declanşat când intrăm noi în poveste. În plus, nici nu vedem prea mult din această lume care se naşte.
Aşa că nu ne rămâne decât să ne apărăm cum putem de secvenţele brutale cu care ne asaltează mexicanul – secvenţe într-atât de estetizate (coregrafii elaborate, amestecuri de culori, cadre-tablou, folosirea repetată a hors-champ-ului), încât e inevitabil să te întrebi dacă nu cumva sadismul la care sunt supuse victimele se transferă parţial şi în mizanscenă.
