E provocator şi savuros, dar evident şi riscant să vezi o nouă montare a unui spectacol de mare succes care încă se joacă la TNB. Toţi ies, însă, câştigători dintr-un astfel de pariu atunci când noua montare este surprinzătoare şi captivantă din cu totul alte motive, aşa cum se întâmplă cu montarea piesei ”Idolul şi Ion Anapoda” de George Mihail Zamfirescu, în regia Marianei Cămărăşan şi a lui Toma Dănilă, de la ARCUB.
Un articol de Cristina Enescu Aky|7 octombrie 2016
Astrele se aliniază încă şi mai amuzant atunci când, în seara respectivă, în sală se află două dintre actriţele distribuţiei de la TNB, una dintre ele fiind Irina Cojar, nepoata regizorului montării de la TNB şi totodată strănepoata autorului piesei.
La ARCUB, decorul minimalist imaginat de Vladimir Turturică este populat repede de micile mari drame, orgolii şi frământări. Agitaţia interioară a personajelor creează un labirint aproape vizibil de stresuri şi probleme de un dramatism… „la firul ierbii“. Spectacolul are bine punctate momente de musical (fără a fi un musical), teatru non-verbal (în frumoasa tradiţie a Companiei Passepartout D.P., din care Bovnoczki a făcut parte) şi film mut, pe fundalul muzical al interbelicului parizian. De fapt, „la vie est belle”, noi însă ne complicăm existenţa atât de mult uneori încât uităm asta. Pardon, nu noi, ci ei, pe scenă.
Montarea de la ARCUB o are pe Oana Pellea ca perlă a coroanei. E absolut spumoasă şi consistentă cu sine, în ciuda paletei foarte largi de emoţii şi toane pe care le traversează. Imaginaţi-vă o combinaţie delicioasă dintre o zgripţuroaică şi o sentimentală însetată de iubire, o intrigantă de care Mata Hari ar fi mândră şi o zăpăcită cu acte în regulă. Madam Stavăr e un titirez vioi, delicios de parvenită, un mic dictator cu prinţipuri ferme uşor de schimbat. Realitatea nu e ceea ce ni se întâmplă, vedem prin Madam Stavăr, ci ceea ce alegem, ce vedem şi ce ţinem morţiş să schimbăm din ceea ce se întâmplă. La ea, răutatea e mai degrabă o toană capricioasă, nu un viciu de fond. Şi-apoi, cum să nu-ţi placă o cucoană care dansează precum cânta Florence Foster Jenkins muzică de operă, vede în aceeaşi formă a zaţului de cafea ba şerpi şi necaz, ba semne prevestitoare de iubire, sau preia brusc mătura servitoarei când interesul situaţiei o cere?
Celelalte personaje contribuie activ la ţesătura foarte vie, mobilă şi colorată a acestui spectacol. Richard Bovnoczki cel „total, dar total anapoda” are gentileţea şi fragilitatea emoţională, cu extreme euforice sau aprige, ale Idiotului dostoievskian. Îţi vine să îi dai palme uneori, poate s-o trezi la realitate, alteori constaţi că, prost de bun aşa cum e, nu e totuşi deloc prost, ci doar extrem de generos şi elegant. El dovedeşte că, în substrat, bunătatea nu e niciodată proastă, şi că adevărul şi sufletul sunt mereu cărţi câştigătoare, chiar dacă de regulă în modalităţi imposibil de anticipat.
Tinerele actriţe Florina Gleznea şi Cristina Casian compun partituri substanţial diferite de cele în care le puteţi vedea, tot alături de Oana Pellea, într-un alt spectacol, de o vibraţie mult mai grea, la Teatrul Metropolis („Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice”, în regia aceleiaşi Marina Cămărăşan). În „Idolul…”, una este servitoarea Frosa, aparent iremediabil de toantă, dar ascunzând un suflet frumos şi plin de căutări de sens (al vieţii ei, al iubirii). Cealaltă dă viaţă domnişoarei Mioara, care nu pare, dar chiar e profund toantă. Se crede puternică prin şarmul ei, dar are o fragilitate copilărească în faţa refuzului crud al realităţii de a îi împlini toate dorinţele şi uneltirile. Istvan Teglas, „băiatul deştept” Valter, creionează un amorez fanfaron, picant prin accesele de ambiţie, frustrările hilare şi tiradele persuasive.
Florina Gleznea, Oana Pellea şi Cristina Casian. Foto: Cătălina Flămînzeanu / Arcub
Cu excepţia unor momente izolate, în care încărcătura dramatică este uşor subţire iar dialogurile trenează, spectacolul e un buchet savuros de partituri vivace, cu personaje care se zbat în micile lor lumi intersectate şi caută iubirea şi împlinirea în cele mai variate, oportune sau inoportune modalităţi. Umblând pe diferite căi, toţi căutăm aceleaşi lucruri de fapt, chiar dacă uneori de rătăcim consistent şi stângaci. Şi apoi, nu e deloc anapoda să fii „anapoda“ într-o lume aiurea, să fii în răspăr faţă de impulsurile egotice şi manipulatoare ale celor din jur. Există şansa – aşa cum i se întâmplă lui Ion, cel „atât, dar atât de anapoda” ca lumea celor strâmbi din jur să se îndrepte puţintel după tine.
Spectacolul de la ARCUB ne aminteşte că, chiar şi atunci când nu ne ies pasienţele şi ne întrebăm, asemenea lui Frusinel, „ce e cu mine şi cu viaţa mea?”, răspunsurile se lămuresc mai uşor dacă ne lăsăm în voia impulsurilor celor bune, sentimentale, amuza(n)te, generoase, iertătoare şi sinceritate.
Mergeţi să vedeţi ambele montări ale piesei „Idolul şi Ion Anapoda”, de la ARCUB şi de la TNB. Dincolo de faptul că la TNB veţi vedea o piesă clasic-interbelică, relaxantă şi fluidă, iar la ARCUB o punere în scenă şi un joc pline de prospeţime, umor şi bucurie ludică, în plus, cele două montări valorifică, de la un punct încolo, aspecte diferite ale piesei originale. Ambele, însă, vă vor binedispune copios.
