,,Nu țin să fac o artă politică, așa că evadez în lumi inventate.” În dialog cu Beatrice Anghelache
https://www.ziarulmetropolis.ro/nu-tin-sa-fac-o-arta-politica-asa-ca-evadez-in-lumi-inventate-in-dialog-cu-beatrice-anghelache/

Beatrice Anghelache este artist vizual, absolventă a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Vizuale şi Design, secţia pictură, dar şi a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”, Facultatea de Chimie, Iaşi.

Un articol de Felicia Acsinte|22 octombrie 2020

Lăsând să iasă la lumină, tot ceea ce ochiul interior percepe, pictura artistei deține forța luptătoarei, a celei pentru care talentul, pasiunea și dragostea pentru artă au învins vicisitudinile vieții.

Omul și natura devin chintesența universului său pictural care se compune pe pânză în intensitatea unei energii trăite sincer și expusă, fie prin formă, fie prin culoare.

Într-un interviu despre artă, valori și experiențe, artista mărturisește cititorului traseul complex al conturării personalității care stă la baza omului-artist, Beatrice Anghelache.

 Felicia Acsinte: Povestește-mi despre tine. Care ți-au fost pașii spre lumea artei?

Beatrice Anghelache: Am crescut cu un tată artizan, chitarist și fotograf amator, aventuros, pasionat de tehnică. Știa să conducă de la motocicletă la avion, să desfacă o mașina sau un ceas în bucațele componente și să le repare. Și acum mă întreb unde învățase el toate astea. Știu că el mi-a transmis chestia asta cu pasiunea.

Interesul pentru pictură a apărut în 1989, puțin înainte de revoluție, pe când lucram ca profesor stagiar în Prigor, Caraș Severin. Primisem repartiție acolo, după ce am terminat facultatea de chimie-fizică. Trăisem doar la oraș pâna atunci și întâlnirea cu natura a avut un efect magic. Serile le petreceam desenând portretele celor din jur, deveneau vrând-nevrând modele, bieții de ei. Șeful ocolului silvic, domnul Ruva, era un om tare bun și stătea cuminte în poza. Grădina gazdelor noastre era mare și puțin sălbăticită, o feerie căreia ii știam bine cotloanele.

Mergeam cam o oră dintr-o comună unde locuiam până în comuna unde era școala mea cu un autobuz care aduna elevi din satele din jur și am început să văd pe geam nuanțe pe care înainte nu le băgam în seama. La fel și când mergeam la munca patriotică cu copiii, descopeream materialitatea lumii în bulgării de pământ, pădurea din zare, în nori și frunze. Eram așa de încântată, că simțeam că aș putea să zbor purtată de sacul cu cartofi. Așa a început viața mea artistică. Apoi am dat la facultate la Iași și bucuria s-a stins de tot în contact cu școala.  În primul an am avut un profesor genial, pe Dan Hatmanu, și eram o studentă fericită. Apoi el a fost mutat la alta grupă, iar întâlnirea cu următorul nostru profesor n-a fost de bun augur. Eram ca legată la ochi. N-am mai pictat în următorii 15 ani după facultate. Am fost web designer și mai desenam seara, uneori când veneam acasă. Am reluat încetișor pictura, desenând din ce în ce mai mult, aproape ca un autodidact.  Am redescoperit mai târziu ceea ce găsisem inițial la țară, în Caraș Severin.

Ai locuit nu numai în România, dar și în Bruxelles. Cum te-au influențat întâlnirile cu alte culturi?

Am plecat în 1999 din țară, pentru că soțul meu, cercetător în fizică, resimțea din ce în ce mai mult aplicarea principiilor de piață în cercetare. Am luat plecarea ca pe o mare aventură. Am plecat în Statele Unite, la Pittsburgh, unde eu am lucrat la Carnegie Mellon University, dar America nu ne-a plăcut. Era un turbocapitalism alienant, cu inegalități mari, cu segregare rasială și economică nepercepute de populație, bazat pe mașini, pustiu complet pe străzi, plin de stereotipuri culturale de la TV. Așa că am renunțat formal la rezidența permanentă, trimițând green card-ul înapoi guvernului american. Am revenit în Europa și am stat cinci ani în Berlin, un an în Viena, șase ani în Bruxelles. Am existat simultan în două lumi, în descoperirea de nou și nostalgie. Uneori într-o falie între două lumi. M-am temut că cel plecat nu-și mai găsește vreodată casa și drumul înapoi, dar nu, “acasă” e același sentiment și după 20 de ani.

 Cum ai găsit Bucureștiul în întoarcerea ta în România?

L-am găsit balcanic și proaspăt. Pentru mine balcanismul înseamnă altceva decât aspectul peiorativ al cuvântului, înseamnă să te bată soarele bine, să te înmoaie până înțelegi că bucuria vieții vine din lucrurile simple. În vestul Europei soarele e acoperit mai tot timpul de nori, iar asta are consecințe. În București am găsit Soarele și Copacii, oameni plini de viața, cultura româneasca de care îmi fusese dor, totul în ritmul unei reale metropole. Și în vest sunt copaci, dar nu pe străzi, ci ascunși cu zgârcenie în curțile interioare, private, culorile sunt altele, gazonul verde prea frumos manichiurat mă enervează. Am găsit în București un oraș mult mai curat, sărăcia și lipsurile fiind acum mai bine și mai frumos ascunse. Afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Adevăratele lui probleme sunt cele de funcționalitate, nu estetice. Plus problemele oamenilor, mai ales ale celor săraci, defavorizați, pe care mall-urile nu îi hrănesc și nu îi încălzesc. Eu îl iubesc totuși, e interesant, are poezia lui, îmi plac orașele foarte mari.

În vestul Europei, în special în Berlin, am observat o educație cetățenească deosebită. Mult mai puțini berlinezi decât bucureșteni au o mașina personală, în schimb se folosește mult transportul public extraordinar de eficient. Sunt bine informați în legătură cu drepturile și obligațiile lor, cu politica, înțeleg sistemele politice mai bine decât noi. În general, au opinii bine documentate despre orice. Asta nu înseamnă ca nemții sunt niște vizionari, sunt doar mai hotărâți să înțeleagă pe ce lume trăiesc, în special intelectualii lor. În consecința Berlinul e, în general, un oraș progresist.

De ce Bucureștiul și nu Iașiul?

Bucureștiul e mult mai mare, mai variat. Mai multe spații de explorat, mai multe lucruri de văzut, de făcut. Am crezut cândva că în Iași ne construim o viața stabilă și ne-am înșelat, ne-am mutat de atunci de atâtea ori. N-am lăsat ancora la Iași și oricum, cred ca am și pierdut-o între timp.

Fizică, chimie și pictură. Cum s-au contopit împreună pentru tine?

Știința și arta sunt o diadă în descoperirea lumii cu frumusețea, tragicul, nimicul ei.

Cu ce te-ai confruntat ca artist? Arta – libertatea de a trăi și de a exprima sau poate fi și un tumult al omului în căutarea sensului existenței sale?

M-am confruntat cu probleme mari de sănătate. Mi-a prins bine să lucrez pe dimensiuni mai mici, chiar și doar desen, să găsesc metoda prin care să consum cât mai puțină energie fizică. Orice lucru pe care te oprești mai mult timp cu gândul, începe să-ți vorbeasca. Încet, încet, orice temă ai alege, comunici cu ea și cu tine însuți, o meditație fără voie și imprevizibilă ca drum și rezultat. Iar un om care se apleacă asupra unui subiect începe să înțeleagă mai mult decât doar acel subiect. Nu cred ca artiștii sunt neapărat mai meditativi decât restul. În România ne-am obișnuit să acordăm artistului statut de proroc, de apostol, poate induși în eroare de bărbile lor, adesea albe și lungi, inspirate din picturile cu sfinți ortodocși :-).

Ți s-a întâmplat să-ți fie pictura spaimă de gol?

Nu. În picturile mele e o anumita intensitate pe care ceilalți o pot numi spaima de gol.  Așa e simțirea mea și eu aleg să nu lupt cu ea.

,,În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încât fiecare deșteptare este un început nou de viață este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerari a unei renașteri permanente.” spunea Emil Cioran. Așa am simțit lumea ta picturală în fuziunea omului cu natura. Care este premisa ta artistică?

Fuziunea de care vorbești e mai degrabă între rămășițele lumii omului, a ceea ce ar fi vrut el să clădească și natură, iar rezultatul e adesea distopic. Fragmentele de arhitectură și de natură tot revin și spun povestile zădărniciei, ale trecerii timpului peste om, peste ceea ce crede el că se construiește și cum crede el că ajunge undeva. Sunt o persoană entuziastă, dar nu neapărat optimistă. Nu văd umanitatea mergând într-o direcție bună și fără o viață sustenabilă vom fi pierduți. Și, din informațiile mele, suntem deja.  Nu am pretenția să încerc să corectez ceva atât de complex, nu țin să fac o artă politică, așa că evadez în lumi inventate. Drogurile alese de mine – muzica, pictura – mă poartă înspre ce bazaconii vreau eu să îmi imaginez.

Trăim oare într-o lume în care valoarea, esteticul și profunzimea au fost înlocuite de forme fără fond? Ce crezi că mai reprezintă astăzi arta?

Lumea a fost întotdeauna la fel. Oamenii și artiștii au fost mereu așa cum sunt și acum, doar mai puțini la număr în trecut. Iar un joc de forme e important pentru artist și / sau pentru privitor, pentru că simțurile vorbesc și ele despre lume. Arta din prezent se reinventează și se redefinește, cercetând, bravând, autoironizându-se, evident prea căutând originalitate dar, după părerea mea, găsind-o tot în sine, unde poate nici nu se caută inițial. Nu avea de unde să iasă din altă parte. Iar adesea, aspecte din acest sine nu sunt cum am vrea. Până unde îl lăsam să se exprime ca să nu devină total irelevant sau nociv ceea ce ne spune, asta mă întreb și eu.

Pare că lumea s-a schimbat la 180 de grade de când COVID ne-a invadat existența, artiștii la rândul lor au trebuit să se adapteze noilor situații. Cum a fost pentru tine această perioadă?

A fost o perioadă obișnuită. M-am plimbat pe străduțele mai liniștite din București, cu atenție și delectându-mă cu cate 10 kilometri pe zi plini de cotloane, de lumină intensă și umbra dantelată.  Sunt îngrijorată, nu pentru mine, ci pentru cei care au responsabilități mult mai mari și care trebuie să umble mult printre oameni.

Cum crezi că funcționează arta în România, comparativ cu țările în care ai expus sau locuit?

Mă bucură că în România există mult interes și pasiune pentru pictură și picturalitate, în timp ce vestul e interesat mai mult de experiment, lăsând picturii o poziție de mică Cenușăreasă. Uneori mă gândesc cu nostalgie la abundența desenului mai experimental, de sine stătător și nu subsumat picturii, din Bruxelles sau Berlin sau alte țări. Dar eu totuși iubesc mai mult pictura, iar la asta România stă bine.

Unii artiștii români beneficiază încă de ateliere de la UAP, ceea ce în vest nu exista. Mulțimea de tabere artistice care îi ajută să iasă, să schimbe locul în care lucrează, să cunoască alți artiști, așa ceva n-am prea văzut prin alte părți. Eu însămi visam de pe acolo, de departe, să merg într-o tabăra în România, am și suferit puțin că nu mă invită nimeni. Când am ajuns în sfârșit, eram fericită, ca atunci când mergeam la joacă într-a VI-a.  În vest interesul artiștilor pentru alte culturi și pentru artiști straini îmi amintește cumva de curiozitatea vis-a-vis de niște pești dintr-un acvariu. În România relațiile în general sunt mai clare, mai fierbinți, cu bune și cu rele, iar comunitațile sunt mai pe înțelesul meu. Dezavantajele unui artist în Romania le cunoaștem, v-am spus ce mi se pare mie fain la noi pentru artiști.

Căror artiști le-ai scrie o scrisoare de admirație?

Mi-aș scoate pălăria în fața lui Cecily Brown, Fiona Rae, Ioana Bătrânu, de exemplu.  Am observat preferința asta a mea din ultimii ani înspre femei în pictură și literatură.  Pentru că lista destinatarilor nu trebuie să fie exhaustivă, barbaților artiști o să le transmit salutări altă dată.

Trăim într-un secol în care ne putem bucura de prezența fizică a artiștilor. Povestește-mi în încheiere mai multe despre universul tău artistic.

Atelierul meu e sufrageria noastră întreagă, iar vara și balconul. Ca majoritatea artiștilor, sunt mereu îngrijorată că n-am loc destul de depozitare.

Mă trezesc mereu experimentând câte ceva și apoi mă întorc la pictură.
De obicei folosesc culori puternice, alteori mă trezesc încercând să înfrânez pornirea spre culoare, încerc mai spre griuri. Dar, lumile mele nu prea conțin griuri, așa că mi le construiesc așa cum vreau, dar mai ales se construiesc singure.



26
/10
/21

Școala de Valori a dat startul înscrierilor pentru cea de-a șaptea ediție a Burselor stART și pune la bătaie 30 de burse, cu o valoare individuală de 6.000 de lei. Acestea pot fi accesate de elevii care sunt la liceu, talentați la pictură, desen, muzică și artele viitorului (v-logging, blogging, scriere creativă, fotografie), care se pot înscrie pe baza unui portofoliu.

26
/10
/21

De astăzi, platforma www.muzeulabandonului.ro este activă. Se deschide, astfel, aleea către Muzeul Abandonului. Muzeu-forum digital și participativ. În această etapă a proiectului veți putea explora exteriorul clădirii muzeului și câteva dintre facilitățile proiectului. Interiorul și expozițiile muzeului vor fi disponibile în curând, alături de zeci de povești despre abandon, speranță, contorsionări și reveniri spectaculoase ale sufletului.

16
/10
/21

Răzbunare, dragoste și disperare, toate topite într-o singură flacără mistuitoare. Arii celebre, coruri tulburătoare, conflicte dramatice de neuitat, toate vă așteaptă în premiera spectacolului Norma de Bellini ce le va aduce pe scena Operei Naţionale Bucureşti între 21 şi 24 octombrie pe celebrele Elena Moşuc – Norma şi Ruxandra Donose – Adalgisa, alături de care va evolua tenorul Daniel Magdal – Pollione.

13
/10
/21

În luna octombrie, galeria neconvențională Celula de artă propune două exerciții de introspecție, la fel de necesare dar fiecare propunându-și scopuri și rezultate diferite. Artistul plastic contemporan Beaver expune lucrarea “exe cute”, o juxtapunere a grotescului cu gingășia până pe 14 octombrie iar între 15 – 30 octombrie în galerie se va putea vedea instalația imersivă “Cenușa memorie” a Ancăi Coller, ce încapsulează emoțiile artistei în urma unui incendiu care i-a distrus atelierul..

11
/10
/21

Despre școlile din mediul rural, mai ales cele din mici sate care par uitate de lume și autorități, se știe că se confruntă cu mari probleme, începând de la cele legate de infrastructură, până la absența tehnologiei necesare procesului de educație. Însă aceasta nu mai este și situația Școlii Gimnaziale nr. 2 din satul Progresu, comuna Sohatu, județul Călărași. După ce ani de zile profesorii și elevii „s-au descurcat”, după cum ei înșiși spun, cu condițiile grele în care au învățat – toalete în curte, frig în clase, acoperișul deteriorat prin care se strecura ploaia – școala este acum complet renovată și, mai mult, folosește o platformă de management educațional de ultimă oră. Totul a fost posibil prin implicarea directorului școlii, Daniela Niculescu, care „și-a strigat” nevoile pe platforma HartaEdu lansată de Narada.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

Proiectul Vitrine Imposibile, o instalație performativă produsă de Vanner Collective, în regia Iuliei Grigoriu, aduce în văzul lumii Supra Fețele, creaturi care prind contur în spațiile a trei galerii din centrul capitalei, aflate pe Calea Victoriei, în datele de 9, 10, 23 și 24 octombrie.

05
/10
/21

Muzeul Național de Artă al României în parteneriat cu Asociațiile Artelier D, Proiecte pentru copii, ArtCrowd, artiști în educație și De-a arhitectura, lansează o nouă ofertă educativă pentru anul școlar 2021-2022, structurată pe grupe vârste, corelată cu ciclurile preșcolar, primar, gimnazial și liceal.

04
/10
/21

Între 15 septembrie și 3 octombrie 2021, Art Safari a oferit publicului 18 zile de bucurie, socializare și artă. Mii de vizitatori au luat la pas cei 6.000 de metri pătrați ai Palatului Dacia-România, sediul principal al Pavilionului, pentru a privi cele peste 800 de opere de artă expuse.