MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „O lacrimă de fată” (1980), regizat de Iosif Demian, este unul dintre cele mai originale filme româneşti realizate în timpul comunismului, polemizând prin stilul său modern şi energic cu falsitatea care caracteriza cinematografia oficială a vremii.
Un articol de Ionuţ Mareş|30 ianuarie 2015
Realizat în 1980 după o nuvelă de Petre Sălcudeanu, „O lacrimă de fată”, primul lungmetraj semnat ca unic regizor de fostul director de imagine Iosif Demian, transcende genul polițist în care pare a-l arunca scenariul scris de însuși autorul povestirii inspiratoare.
Firul narativ e simplu: un anchetator (Dorel Vişan) şi un asistent (George Negoescu) ajung într-un sat de pe Valea Mureşului pentru a investiga moartea suspectă a unei tinere, tehnician agronom, stând de vorbă cu persoanele care au cunoscut-o şi cu simplii săteni (majoritatea „jucaţi” de ţărani autentici).
Pe acest cadru ale cărui contururi se lasă desluşite treptat, Demian desfăşoară un bogat limbaj vizual, care intră în coliziune frontală nu doar cu masa filmelor anoste ale vremii, ci, indirect, chiar cu ideologia oficială însăşi. „O lacrimă de fată” este un film despre căutarea adevărului, într-o lume în care ocultarea lui era normă.
Este, în primul rând, adevărul faptelor la care speră să ajungă cei doi anchetatori porniţi să descopere criminalul. O anchetă care va scoate însă la suprafaţă tensiuni mocnite. Demian deturnează aşteptările publicului faţă de un policier, ocolind cu bună ştiinţă tiparele uşor recognoscibile şi căile bătătorite, în special derularea limpede şi convenţională a naraţiunii sau marcarea apăsată a unui punct culminant ori a unui final eliberator.
Iar aici apare cel de-l doilea tip de adevăr, şi cel mai important, care îl preocupă pe regizor. Este adevărul oamenilor, al locurilor şi al situaţiei, pe care camera de filmat are capacitatea de a îl releva, o realitate care nu poate fi percepută nemijlocit. Pentru asta, Demian introduce personajul cameramanului care îi urmează peste tot pe anchetatori, înregistrându-le investigaţia şi oferindu-le personajelor şansa de a-şi expune propriile versiuni asupra faptelor.
Nu era un truc nou (nici măcar pentru cinematografia română), dar Demian îl foloseşte într-un mod original, în ton cu modernitatea cinematografică în care se înscrie „O lacrimă de fată”: imaginile brute surprinse de aparatul din film şi cele îngrijite înregistrate de operatorul invizibil al peliculei se amestecă, se ciocnesc, uneori violent, sau se completează.
În contradicţie cu ancheta asupra căreia se opreşte, nu claritatea îl interesează pe Demian, ci autenticitatea, senzaţie de „ca în viaţă”, dublată de reflecţia pe care o declanşează o astfel de operă cine-verite. De aceea, replicile, filmate în priză directă, sunt curăţate de balastul artificialului, iar în multe cazuri ele rămân polemic-ininteligibile sau par improvizate.
Iar montajul, extrem de coerent în strategia de subminare a normelor, favorizeaă elipsele, discontinuitatea, fragmentarul, imprimând un dinamism care face ca filmul să fie proaspăt şi astăzi.
Acest text continuă seria de articole lunare, începută în aprilie 2014, care încearcă să readucă în atenţie filme importante, dar mai puţin cunoscute sau pur şi simplu uitate, ale cinematografiei române de ieri sau de azi.
INFO
O lacrimă de fată, 1980
Regia: Iosif Demian
Distribuţie: Dorel Vișan, George Negoescu, Dragoș Pâslaru, Luiza Orosz, George Bosun, Horia Baciu, Costel Rădulescu
