O zi cu Toma Caragiu
https://www.ziarulmetropolis.ro/o-zi-cu-toma-caragiu-2/

Un interviu sau o convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc” pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreţi să scăpaţi de cineva care solicită un post într-o redacţie, cereţi-i aşadar, „un material cu Caragiu”…

Un articol de Ziarul Metropolis|6 martie 2022

Pentru că la 8 e la P.S. („post-sincron’’ în limbajul cineaștilor), la 10 la „Revizorul”, la 2 și jumătate la serial (la Televiziune), la 19 la B.D. („brigada diverse”), seria a III-a, iar noaptea e pentru a treia oară „haiduc” în ceata regizorului Cocea. Și totuși, l-am prins. Eram împreună cu fotoreporterul Naumescu și cu un băiețel, Radu, care ne ajuta la „blitz”.

Trabuce, tablouri de Piliuță, poeziile lui Ion Barbu, romanele lui Dostoievski.

Un cățel negru, superb, de parcă era croșetat de o bunică harnică își vestește prezența. Trebuie să ne grăbim – peste două ore începe „Gluga pe ochi”.

E greu să-l asculți pe Toma Caragiu și să notezi ce-ți spune. Îl urmărești oficiind cuvântul – judecându-și sobru, economicos, biografic, opiniile. Blestem lipsa unui „Grudig” și mă las în seama „Pelikan-ului” meu…

Mică biografie

Pe scurt: m-am născut la 21 august 1921 (deci 50 de ani la vară – Mulți înainte! – n.n.), am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt, deci, ploieștean, get-beget. Am învățat aici la „Petru și Pavel” și făceam un sport de performanță: natație. Desigur, fondist. Aveam de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani! Talentul? Se spune că-i moștenit de la bunica, personaj cunoscut în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-și imita toți cunoscuții… Bineînțeles, jucam teatru – de mic – acasă! Ca mic artist amator am jucat și eu ca mulți alții în „Lăutarul din Cremona” de François Coppée, piesă mereu prezentă la serbările de sfârșit de an sau la cele cu scop filantropic.

Când au sunat trâmbițele drumului spre glorie?

Am urmat Facultatea de Drept, dar șarpele scenei îmi mușca mereu din inimă. Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studențesc (nimic nou sub soare) și a invitat studenții la o preselecție. M-am prezentat cu „1 Aprilie” și nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student, apoi, în rest, lui Mihai Popescu. Dintre colegi mi-l amintesc pe Mihai Berechet.

Ți-a folosit studenția teatrală?

Nu. Școala teatrală încurcă multe și pe mulți. Sper să fie altfel acum. De mine s-a ocupat mult Victor Ion Popa, dar totuși puțin, pentru că a murit repede… În școală am jucat de toate, ca toți. Dar student fiind, în anul III, am jucat rolul principal în „Toreadorul” din Olmedo la Teatrul Național, în regia lui Ion Șahighian, și pe Rocca din „Evantaiul”, în regia lui Fernando de Cruciatti.

Și apoi teatrul? …

Am fost repartizat la Teatrul Național. Director: Zaharia Stancu. Dar, distrat cum am fost și cum sunt, am uitat că trebuie să fac armata. Și, din spectacolul „Haiducii” de Victor Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la Cercul de recrutare și apoi la o școală de ofițeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar. Am absolvit al II-lea, din promoția mea. Mi se prezicea o strălucită carieră de arme.

Însă teatrul?…

…Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene. Redevenit civil, n-am mai găsit loc – momentan – la Teatrul Național. În holul direcției m-a întâlnit Pache Focșăneanu, director la Constanța. „Vino la mine, să faci un Rică!” Am zis „bine” și m-am dus la mare. Am făcut un Rică, un Hlestakov și altele… Tot aici m-am și însurat. După un an, eram director la Ploiești. Unde am și rămas 14 ani…

Cum a fost la Ploiești?

3 – 4 – 5 roluri mari pe an, pentru că scoteam opt premiere. Am câștigat o mare experiență de viață, forțat de multe ori să mă ocup de lucruri care nu mă interesau, dar am jucat aici pe Figaro, Hlestakov, Rică, Polegaev (din „Bătrânețe zbuciumată”), De Prettore, Bertoldo, Ianke, Cerkez, Vulpașin, Cațavencu, Pampon, Stancu (din cea mai bună piesă a lui Paul Everac – „Poarta”) etc. etc… Mă întrebi dacă Teatrul din Ploiești ar putea deveni o forță artistică? Doar dacă s-ar muta acolo Pintilie pentru trei ani. Ploieștiul e un oraș dificil pentru teatru. Spectatorii pasionați pleacă să vadă spectacole la… București! Și apoi, cât timp jumătate din trupă e formată din… navetiști…

Ai devenit repede vedetă, nu-i așa?

Nu mai repede decât Radu Beligan sau Florin Piersic! Dar publicul mă cunoștea din De Prettore, care obținuse succes la București și care – la cererea telespectatorilor – s-a transmis de trei ori la T.V.

Cum ai reușit?

Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvârșirea actorului se face jucând. Mult. Și la Ploiești am jucat mult. Eu, care sunt un inhibat, un timid și în general un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Victor Ion Popa mă sfătuise să mă duc oriunde și să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă. Și așa…

Care e rolul cel mai interesant al carierii tale?

Cel din „Revizorul”, pe care-l pregătesc cu Lucian Pintilie. E cu totul altceva decât am jucat până acum!

Cel mai iubit?

De Prettore Vicenzo!

Cel mai visat?

Don Quijote! Să vă spun un secret: îmi plac foarte mult și personajele așa-numite pozitive. Dar, de când sunt cunoscut ca actor comic, regizorii se tem că publicul va reacționa altminteri. Aș dori ca într-un film să joc un erou autentic contemporan.

Ești foarte cunoscut la Radio și T.V. Faci și concesii?

Am lucrat cu multă seriozitate în aceste domenii, deși unii îmi spun că „mă vând prea ieftin”. La „Varietăți” am mereu propuneri, dar le refuz sistematic. Câteva momente mi-au dat satisfacții: „Șopârla”, „N-ai pe cineva”… La Radio am avut o mare mulțumire, imprimând cu regizorul Cristian Munteanu, „Sfârșit de veac în București”. După emisiune am primit sute de scrisori… Dar am avut și texte proaste, multe. Și mi-a părut rău, pentru că am simțit imediat rezultatul…

Ești un actor popular?

Poate. Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm, 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viață personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rând teatrul și cred că regia trebuie să joace un rol determinant. Mă gândesc la regizorii cu care am lucrat: Liviu Ciulei, Pintilie… Regizorul modern trebuie să aibă și o profundă cunoaștere a relațiilor din viață, a mecanismelor sociale. Altminteri, „Troilus” al lui Esrig s-ar fi jucat de numai 20 de ori, iar „D-ale carnavalului” al lui Pintilie n-ar fi ajuns la 200 de reprezentații.

Cum stai cu cronicarii?

Nu citesc cronici. Niciodată! Când am jucat în „D-ale carnavalului”, două cronicărese, care, în timpul liber scriu la ziare, au declarat că „în Pampon – Caragiu nu spune nimic!”

De unde știi, dacă nu citești?

Mi-au spus colegii! Apoi, la Paris, la Teatrul Națiunilor, cronicarii parizieni au spus altfel. De unde știu? Mi-a spus nevasta.

Nu citesc cronici. Niciodată! Când am jucat în D-ale carnavalului două cronicărese, care, în timpul liber scriu la ziare, au declarat că „în Pampon – Caragiu nu spune nimic!”

Cum lucrezi? Vocea ta atât de personală te ajută?

Ascult strașnic de regizor. Întâi stabilesc coordonatele teoretice, apoi îmi fac rolul; după stabilirea mișcării de scenă „mă pun în priză”. Vocea o am așa de… totdeauna. Mă ajută în cristalizarea tipurilor. Deși… uneori… în „Meteorul”, de pildă, simt publicul tresărind la anume inflexiuni de voce, pe care le-aș fi dorit tragice; totuși, rolul îmi dă mari satisfacții.

Și filmul?

A, filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greșit în film. Trebuie un antrenament și o tehnică specială, pe care eu am învățat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare. Câteodată actorii sunt „motivați” – slăbiciunile unui scenariu care le oferea puțin, cum era „K.O.” îi ducea la teatralizare… Îmi place jocul școlii engleze de teatru: sobru, cu o mare liniște, aducând o tipologie exactă.

Vrei să faci regie?

Nu! Puteam s-o fac în cei 14 ani cât am fost director de teatru… Iubesc mult teatrul și ca spectator. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine. Repet în filmele „Urmărirea” și „Facerea lumii”, dar cel mai mult iubesc scena și mă gândesc la ea!… Acum să mergem!

Și am mers la Grădina Icoanei, la „Gluga pe ochi”. Deci tot la teatru!

Acest interviu a fost realizat de Alecu Popovici și publicat sub titlul „O zi cu Toma Caragiu” în numărul 2 din februarie 1971 al revistei „Teatrul”. Reluarea lui este posibilă cu ajutorul www.cimec.ro, deținătorul arhivei digitale a publicației.

15
/05
/22

TIFF propune la ediţia din acest an un Focus Polonia, care cuprinde o selecție a Festivalului Internațional de Film New Horizons din Wrocław, producții contemporane, filme cult  și o retrospectivă Krzysztof Kieślowski.

12
/05
/22

“Unde este Anne Frank?, în regia israelianului Ari Folman, este o modalitate inedită prin care publicul poate aprofunda istoria dincolo de manualele școlare sau cărțile de istorie, un promotor al memoriei și al cultivării valorilor democratice, un instrument al educației despre Holocaust, despre importanța combaterii discriminării, rasismului și a atitudinilor extremiste”, declară reprezentanții Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în Romania “Elie Wiesel”, în contextul lansării filmului în cinematografele din țară începnd cu 20 mai.

12
/05
/22

În paralel cu cea de-a 15-a ediție a festivalului One World Romania, în luna mai se vor desfășura mai multe evenimente KineDok, inclusiv în cadrul festivalului. Programul promovează filmul documentar în spații neconvenționale din șase țări partenere: Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Croația, Georgia și România.

10
/05
/22

Cel mai complex proiect documentar dedicat naturii din România vine la HBO Max. „România sălbatică”, realizat de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache, va putea fi vizionat de abonații platformei de streaming din 12 mai, pe parcursul a trei episoade. În iulie, miniseria va fi difuzată și pe HBO.

09
/05
/22

Walter Robinson, jurnalistul care a condus echipa Spotlight din cadrul publicației Boston Globe în investigația care a primit în 2003 premiul Pulitzer pentru Public Service vine la București, pentru cea de-a 11-a ediție Superscrieri.

29
/04
/22

CRONICĂ DE FILM "Spioni de ocazie" (2021), noul documentar al Oanei Giurgiu, disponibil în cinematografe, aduce în atenţie o poveste fascinantă de spionaj din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a vizat şi România. Formal, însă, filmul nu se ridică la înălţimea subiectului său.