Valeriu Moisescu: „Mă lupt să-mi păstrez sinceritatea, căci în lipsa ei arta nu e decât o jalnică și inutilă făcătură”
https://www.ziarulmetropolis.ro/valeriu-moisescu-ma-lupt-sa-mi-pastrez-sinceritatea-caci-in-lipsa-ei-arta-nu-e-decat-o-jalnica-si-inutila-facatura/

REMEMBER Ziarul Metropolis vă invită să ne amintim împreună de regizorul şi profesorul Valeriu Moisescu. Printre documentele preţioase din arhivele culturii recente am descoperit un dialog consistent cu această personalitate marcantă a teatrului românesc.

Un articol de Ziarul Metropolis|2 august 2022

„S-a apucat să cânte rock/ O ciocârlie/ Și n-a avut succes deloc la galerie./ cu timpul a murit/ De deprimare/ Căci, vai, s-a chinuit/ În exprimare. NOTĂ: În artă, moda se tot schimbă/ Dar pieri când nu vorbești propria-ți limbă.” E o poezie dintr-un volum pe care îl aveți în pregătire. Găsesc în acest volum, împăcate, două tendințe dominante în activitatea dumneavoastră artistică: lirismul și comicul.

Există în mine aceste tendințe în aparență contradictorii. Una aparține naivității, cealaltă lucidității. Atras de zona poeticului, urmărit de copilărie cu tot ce înseamnă ea candoare și puritate, obsedat de mixajul dintre vis și realitate, de jocul fascinant dintre cotidian și imaginar. (…) În teatru, luciditatea mă înclină spre comedie, poate pentru că m-am născut pe 1 aprilie îi admir pe păcălitori, deși uneori mă simt solidar și cu cei păcăliți, compătimindu-i pentru predispoziția de a deveni victime; căci, de fapt, propria naivitate e cea care le joacă feste. Istețimea unora n-ar putea fi pusă în valoare fără naivitatea celorlalți.

Ce v-a apropiat de teatru, poezia sau pictura?

Critica de teatru. Eram elev la Liceul Petru și Pavel din Ploiești când Mihu Dragomir mi-a publicat o poezie în „Viața Românească”. Agățat în fața chioșcurilor de ziare din centrul Ploieștiului, afișul care anunța apariția numărului 4 din 1950 al prestigioasei publicații alătura lui Dan Deșliu, Ion Bănuță, Mihai Beniuc, Petre Iosif, Mihu Dragomir, Mihnea Gheorghiu, Lucia Demetrius, Veronica Porumbacu un nume necunoscut: Valeriu Moisescu. (…) La puțin timp am fost angajat redactor al ziarului „Flamura Prahovei”. Urmam liceul și răspundeam și de pagina culturală. Aici, printre altele, m-am văzut pus în situația de a asigura și cronica dramatică, pe care uneori o semnam împreună cu colegul din clasa a XI-a B, Valeriu Râpeanu.

Timpul petrecut în presă mi-a folosit neînchipuit de mult. Eram extraordinar de timid. Obligat să fac reportaje, deplasându-mă în uzine și întreprinderi, școli, schele petrolifere sau sate de curând colectivizate, m-am confruntat cu viața, am cunoscut oameni mulți și feluriți: directori de uzină și secretari de partid, muncitori, ingineri și țărani, prima femeie-sondor, tractoriști, agronomi, mulgătoare fruntașe, pictori, artiști amatori, activiști culturali, eroi ai muncii socialiste, inovatori, constructori de centrale. Cel mai mult m-am apropiat însă de cei din teatru. Mergeam deseori la repetiții. M-am împrietenit cu doi tineri actori, Ion Marinescu, venit de la Craiova, și Mihai Mereuță, proaspăt absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași. În timpul liber frecventam cursurile de actorie ale Școlii Populare de Artă. Profesorii spuneau că voi ajunge un actor important, predestinat marelui repertoriu romantic: mă vedeau jucând Ruy Blas, Don Carlos, Egmont!

De pe atunci mă atrăgea comedia. În Școala Populară l-am jucat pe Arnolf din „Școala femeilor”. Am interpretat mici roluri și pe scena teatrului ploieștean. Era perioada în care fiecare înțelegea din Stanislavski atât cât îl ducea capul. Mi-amintesc că, interpretând un mujic din „Lupul și oile” de Ostrovski, îmi bălăceam picioarele desculțe prin noroi, cu scopul de a intra în scenă cât mai „autentic” cu putință”!

Într-o dimineață de iulie l-am condus la gară pe Jeannot Marinescu, pleca în concediu la Craiova. Când trenul intra în stație, m-a trimis să-mi cumpăr și eu un bilet la clasa a doua; luat prin surprindere, am plecat cu el. Nu aveam cu mine decât „Viața mea în artă”, pe care tocmai o cumpărasem. Cum nu prea o lăsam din mână, am prins cu ea și câteva șopârle în Parcul Bibescu din Craiova. Aici, timp de o lună, îndrumat de Jeannot, am pregătit „În gura mare” de Maiakovski pentru a da examen de admitere la Institutul de Teatru. Mai știam și „În jurul unui divorț” de Topârceanu, piesa mea de rezistență.

Ați făcut parte dintr-o generație de regizori care a produs o mișcare de înnoire în teatrul românesc. Cum s-a dezvoltat această generație în Institutul de Teatru?

Nu-l studiam decât pe un anume Stanislavski, deformat de interpretări dogmatice. Pe adevăratul Stanislavski am început să-l înțeleg mult mai târziu. Mi-amintesc că în anul III Lucian Pintilie, încercând să iasă din canoane la montarea unui fragment din „Furtuna” de Ostrovski, a produs un val de indignare și a fost lăsat repetent. Eu am pregătit actul II din „Cyrano de Bergerac”, care, întâmpinat, de asemenea, cu rezerve, a obținut, totuși, cu chiu, cu vai, nota de trecere.

Fascinat de Tairov, am copiat de mână, cuvânt cu cuvânt, după o traducere dactilografiată, cartea sa „Promo domo sua”. Ea mi-a deschis gustul pentru un alt tip de teatru, care urmărea o anume stilizare, acordând o atenție deosebită expresiei corporale a actorului.

În Institut se lucra de dimineață până la miezul nopții cu seriozitate și entuziasm. Când primeam câteva ore libere, mă strecuram la repetițiile marilor maeștri ai vremii. Am văzut spectacole de neuitat: „Trenul blindat”, „Trei surori”, „Citadela sfărâmată”, „Scrisoarea pierdută”, „Revizorul”. Erau extraordinare! Spectacolele lui Alexandru Finți aveau o vibrație patetică, ale lui Moni Ghelerter – poezie, rafinament. Lucrând cu strălucita echipă de comedie a Naționalului – Giugaru, Birlic, Marcel Anghelescu, Ion Finteșteanu, Radu Beligan… dintre care mulți au fost o creație a sa –, Sică Alexandrescu realiza spectacole pline de vervă și vitalitate, cu o știință și o precizie a comicului pe care-l stăpânea cu forța unui demiurg. Vedeam și apreciam reprezentațiile acestor maeștri, dar, așa cum se întâmplă și astăzi, cei tineri visează altceva și e normal să fie așa. Pe parcursul timpului, o serie de spectacole venite în turneu ne-au deschis și alte orizonturi. (…)

După absolvire ați plecat împreună cu actorii Mihai Pălădescu, Gina Patrichi, Ștefan Bănică, Matei Alexandru, Genoveva Preda, Boris Olinescu, Vera Verzopov, Alexandru Azoiței la Teatrul din Galați. Cum a rămas în memoria dvs. afectivă acest prim contact cu scena profesionistă?

Nu fuseserăm repartizați la un teatru care ființa, ci la unul care lua ființă, ceea ce e cu totul altceva. Teatrul din Galați s-a constituit cu noi și prin noi. Deși condițiile erau foarte rele, sub conducerea artistică a lui Crin Teodorescu, prim-regizor, se instituise un climat cu adevărat creator. Orașul de pe malurile Dunării nu se refăcuse încă după distrugerile războiului. Noua instituție de spectacole nu avea nici măcar sediu. Eram găzduiți provizoriu în Sala Clubului Șantierului Naval Galați. A fost evacuat un hotel de mâna a treia, situat pe lângă piață, și ni s-a dat fiecăruia o cămăruță: un pat, o sobă cu lemne, o chiuvetă. Trăiam ca în cantonament. Împreună cu Mihai Pălădescu, duceam greu gospodăriei. Eu curățeam cartofii, el îi tăia și îi prăjea… Dar totul ni se părea minunat. Publicul ne iubea și venea cu drag la spectacolele noastre. Debutul meu cu „Un ceas bun!” s-a bucurat de o atenție deosebită din partea conducerii teatrului. (…) Mi-am dat seama ce înseamnă să deprinzi nu numai zborul, dar și bucuria zborului. Să înveți să dai din aripi rotindu-te în jurul cuibului e o treaptă către o stare de grație, iar bucuria nu o ai decât atunci când izbutești să te îndepărtezi de cuib, depășind zona privirilor tutelare. (…)

Noua instituție de spectacole nu avea nici măcar sediu. Eram găzduiți provizoriu în Sala Clubului Șantierului Naval Galați. A fost evacuat un hotel de mâna a treia, situat pe lângă piață, și ni s-a dat fiecăruia o cămăruță: un pat, o sobă cu lemne, o chiuvetă. Trăiam ca în cantonament.

De 17 ani sunteți profesor de regie. Până acum ați inițiat în teatru patru serii de studenți, 19 tineri regizori. Printre ei, Silviu Purcărete, Cristian Hadji-Culea, Ioan Ieremia, Dragoș Galgoțiu, Mihai Manolescu, Liudmila Szekely-Anton, Cristina Ioviță, Mihai Lungeanu, Matei Vorodi și alții. Ce înseamnă pentru dvs. contactul cu acești oameni tineri, care nu au ajuns la blocaje conceptuale, ba, dimpotrivă, ar vrea să le dărâme?

Într-o anumită măsură, te păstrează mai proaspăt, mai receptiv. Am pornit de la ideea că șansa de a fi profesor la Institut este un dar care mi se oferă, creându-mi-se posibilitatea nu de a-i învăța pe alții, ci de a învăța împreună cu ei. Un adevărat pedagog nu trebuie să se considere atoateștiutor, chemat să-și etaleze cunoștințele, ci un om capabil să stimuleze cunoașterea, un om căruia experiența nu i-a tocit curiozitatea. Frumusețea și farmecul meseriei noastre constau în aceea că niciodată nu poți afirma că o stăpânești. Fiecare spectacol este, de fapt, un experiment; ești mereu obligat să o iei de la capăt. Considerând aceasta o condiție a existenței noastre artistice, atmosfera cea mai stimulativă se naște în contact permanent cu cei tineri, care efectiv nu știu nimic și prin forța lucrurilor sunt obligați să ia totul de la capăt. Trăind printre atoateștiutori, riști să stăpânești câteva formule pe care să le repeți la infinit. În relațiile mele cu studenții nu-mi propun să le ofer soluții; ceea ce mă interesează este determinarea și delimitarea problemelor. Soluțiile pot fi nenumărate, în raport cu fantezia fiecăruia. Ele devin obiect de discuție; niciodată nu le judecăm în funcție de un punct de vedere preconceput, ci în funcție de gândurile și intențiile cu care trebuie să fie consecvenți. În abordarea unor piese de teatru, consider esențială deprinderea de a citi textul cu ochiul unui regizor, evitând tentația de a căuta… probleme la soluții.

Metoda mea, ca pedagog, nu e afirmația, ci negația. Nu formulez eu punctele de vedere de la care să pornească, ci le atrag atenția atunci când am impresia că au pornit pe un drum greșit. Îi las însă deseori să și greșească, pentru că (o știu din proprie experiență) se învață mult mai mult din greșeli decât din izbânzi. Institutul nu trebuie, cel puțin în primii ani de studiu, să se transforme într-un spațiu al performanței, ci să fie locul în care ai toată libertatea să încerci. Important este ca viitorul regizor – și asta-i probează în ochii mei valoarea – să realizeze ulterior când, unde și de ce a greșit. Posibilitatea autoanalizei lucide și uneori necruțătoare reprezintă o izbândă mai mare decât un examen „rezolvat” în ultimele zile de către profesor în scopul de a se mândri cu „rezultatele” obținute. Examenul reprezintă încheierea unei etape de studiu și nicidecum un scop. Drumul este lung și anevoios. Regia presupune răbdare: nu trebuie să te aștepți la rezultate spectaculoase și imediate. Forțarea lor determină falsul și artificialitatea.

Ați sărbători de curând un jubileu: 30 de ani de teatru. Cu ce stare de spirit priviți viitorul?

Pentru un artist, 30 de ani de activitate nu înseamnă mare lucru. Marele pictor japonez Hokusai spunea în prefața celor o sută de vederi din Fujiyama: „De la vârsta de șase ani aveam mania de a desena toate lucrurile pe care le vedeam. La cincizeci de ani am publicat o mulțime de desene; dar nu-s mulțumit de nimic din ce am făcut până la vârsta de 70 de ani. De-abia de la 73 de ani încoace pot zice c-am început și eu să înțeleg forma și firea adevărată a păsărilor, a peștilor și a plantelor; când voi fi de o sută de ani, un punct, o linie pe care o voi face va fi viață”. Aderând la acest mod de a înțelege raportul dintre viață și artă, privesc viitorul cu aceeași stare de spirit cu care mă apuc de lucru la o nouă piesă: cu calm și neliniște, cu siguranță și incertitudine. Experiența dobândită îmi folosește în mică măsură. Nu mă simt ancorat în trecut și nici obsedat de viitor. Am înțeles teatrul pentru că e singura artă care te obligă să conjugi verbul „a fi” la prezent. Caut în continuare să mă înțeleg și să mă descopăr pe mine însumi, dar cunoscându-mă cât de cât, nu exclud posibilitatea oricăror surprize. Mă lupt să-mi păstrez sinceritatea, căci în lipsa ei arta nu e decât o jalnică și inutilă făcătură. Cine nu înțelege aceasta riscă să moară cu mult înainte de a-și încheia existența.

Interviu realizat de Ludmila Patlanjoglu și publicat la rubrica „Valori ale teatrului românesc” din numărul 6, din iunie 1987, al revistei „Teatrul”. Reluarea lui este posibilă datorită www.cimec. ro, unde puteți accesa arhiva digitalizată a publicației.

12
/08
/22

Scriitorul Salman Rushdie, celebru odată cu publicarea romanului „Versetele satanice”, care i-a atras amenințări cu moartea din partea Iranului, a fost înjunghiat la New York, anunță Bloomberg.

12
/08
/22

ICR New York și Battery Dance Festival, unul dintre cele mai de impact evenimente culturale ale verii new-yorkeze, formează de mai mulți ani un parteneriat foarte strâns, care continuă în 2022 printr-un proiect comun de această dată chiar mai amplu decât cele de până acum.

12
/08
/22

Cea de-a 19-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL, care are loc la Sfântu Gheorghe (Delta Dunării), se apropie de final.

12
/08
/22

Pe 13 şi 14 august, bucureştenii şi turiştii sunt aşteptaţi în ultimul weekend pietonal al verii la „Străzi deschise” cu plimbări urbane şi noi activităţi recreative pe Calea Victoriei şi activităţi sportive pe şoseaua Kiseleff.

12
/08
/22

Festivalul Cinemascop din Eforie Sud, ajuns la a cincea ediție anul acesta, s-a încheiat pe 7 august.

12
/08
/22

Ediția aniversară a Galei Tânărului Actor HOP – program al UNITER aflat sub direcția artistică a coregrafului și regizorului RĂZVAN MAZILU – se va desfășura la Casa de Cultură a Studenților din Alba Iulia, în perioada 25-27 august 2022.

10
/08
/22

INTERVIU De la Slătioara Olteniei de sub munte, unde locuiește de câțiva ani și unde organizează vară de vară tabere de creație literară, scriitorul și editorul Marius Chivu a răspuns întrebărilor noastre despre proză scurtă, poezie și jurnale de călătorie. Punctul de pornire îl reprezintă antologia „KIWI, 2022. Granițe”, apărută la Editura Polirom.