Oliver Stone, proscrisul cinematografiei americane
https://www.ziarulmetropolis.ro/oliver-stone-proscrisul-cinematografiei-americane/

PORTRET Ce se mai întâmplă cu regizorul Oliver Stone, autorul unora dintre cele mai mari filme americane ale anilor `80 şi `90? Ce ne mai spune cinema-ul lui astăzi?

Un articol de Ionuţ Mareş|6 aprilie 2020

„Părerea mea e că un film trebuie să fie suculent, să urle cumva. Altfel devine plictisitor și monoton”. Afirmația îi aparține lui Oliver Stone, îi definește destul de fidel stilul și este extrasă din interviul fluviu pe care regizorul i l-a acordat acum câțiva ani criticului Matt Zoller Seitz pentru o amplă carte-album. Volumul conține, în afara discuției, și câteva eseuri ale altor autori, o colecție bogată de fotografii din arhiva personală și de cadre din toate filmele, precum și fragmente de scenarii adnotate, scrisori de producție sau extrase din presă.

Apărut în 2019 și în România, la Editura RAO, am folosit volumul „Experiența Oliver Stone”, al cărui design impresionant se inspiră din montajul de multe ori avangardist practicat de cineast, dar ale cărui traducere și redactare lasă pe alocuri de dorit, ca ghid prin filmografia întinsă pe patru decenii a unuia dintre cei mai iconoclaşti regizori americani.

Oliver Stone nu mai este de aproape două decenii la modă (marile festivaluri și gale de premiere îl cam ocolesc, iar critica e mai degrabă rece), deși în toți acești 20 de ani ai noului mileniu a continuat să realizeze filme – e drept că la marginea sau în afara marilor studiouri – despre evenimente fierbinți ale istoriei Americii, așa cum a făcut de altfel toată viața.

De la atacurile de la 11 septembrie 2001 („World Trade Center”, 2006) și epoca războinică a lui George W. Bush („W.”, 2008) și până la criza financiară („Wall Street: Money Never Sleeps”, 2010 – singurul său sequel, pandant al „Wall Street”-ului din 1987), traficul de droguri („Savages”, 2012) și tehnicile ilegale de supraveghere în masă ale Agenției Naționale de Securitate – NSA („Snowden”, 2016).

Singurul titlu din respectiva perioadă care nu e legat de un fapt recent şi care e, de altfel, şi unicul film de epocă din cariera sa este „Alexander” (2004), o epopee despre Alexandru cel Mare, fără succes la public şi la critică şi cu patru versiuni de montaj.

Cred că sunt trei explicații principale pentru decăderea, cel puțin la nivel de percepție și de impact public, lui Oliver Stone, cel care timp de peste un deceniu, între 1986 și 1995 (cu prelungire până spre 1999-2000), fusese probabil cel mai influent și cel mai discutat cineast american.

Un motiv ar fi chiar valoarea acestor filme. Chiar dacă, privite în traseul artistic al lui Oliver Stone, se dovedesc o continuare firească a parcursului său de până atunci, ele nu mai au forța vârfurilor din perioada de glorie. Însă fără ca asta să însemne că titlurile sunt de neglijat – „Snowden” este un thriller pe alocuri strălucitor și înfricoșător, realizat în tradiția filmelor de gen din anii `70 (Pakula & Comp.); „Savages” are o energie tinerească; „Wall Street: Money Never Sleeps” redă lăcomia lumii financiare fără a o judeca neapărat; „W.” găsește un echilibru just între caricaturizare și pamflet, pe de o parte, și o încercare sinceră de a surprinde ceva din simplitatea periculoasă a președintelui Bush Jr., pe de altă parte; iar „World Trade Center” (poate cu adevărat singurul său eșec autentic, ceea ce la el presupune de fapt un stil convențional, cuminte), încearcă o altă perspectivă asupra ideei de eroism – una care înseamnă pur și simplu să reziști cât poți sub dărâmături.

Al doilea motiv ar fi interesul tot mai apăsat politic al lui Oliver Stone. Conștiința sa politică s-a dezvoltat în permanență de-a lungul anilor: este un lucru știut că participarea în Războiul din Vietnam, de unde a plecat cu sechele fizice și psihice – o experiență pe care a transpus-o în „Platoon” (1986) –, i-a influențat decisiv viața și cariera.

După două decenii în care s-a dedicat exclusiv filmelor de ficțiune, majoritatea de mare buget, și în care și-a conturat preocuparea pentru o istorie alternativă sau, de fapt, mai puțin glorioasă a țării sale, pe alocuri cu tentă de teorie a conspirației (etichetă care s-a lipit de el odată cu „JFK”, marele său film din 1991, ce îl are în centru pe procurorul Jim Garrison, jucat de Kevin Costner, care a investigat uciderea lui John F. Kennedy), a început să se intereseze de lideri autoritari şi controversaţi, pe care i-a făcut protagoniştii unor documentare, un gen nou pentru el, dar tot mai folosit în ultimele două decenii.

Pe Fidel Castro, legendarul lider al Cubei, l-a intervievat şi filmat pentru trei documentare, realizate pentru televiziune: „Comandante” (2003), „Looking for Fidel” (2004) şi „Castro in the Winter” (2012). Pentru „South of the Border” (2009) a stat de vorbă cu mai mulţi lideri din acei ani ai unor ţări din America Latină, de la preşedinţii Braziliei, Lula da Silva, şi Argentinei, Cristina Kirchner, şi până la şefii de stat socialişti ai Boliviei, Evo Morales, şi Venezuelei, Hugo Chavez, în încercarea de a înţelege mişcările sociale şi politice care traverseau un întreg continent.

Despre Hugo Chavez a lansat chiar un documentar separat, la un an de la moartea sa în 2013: „Mi Amigo Hugo” (2014). Uneori, Oliver Stone s-a îndepărtat de Americi, cel puţin geografic: în „Persona Non Grata” (2003) a discutat conflictul dintre israelieni şi palestinieni, având de asemenea în centru personaje-cheie din cele două părţi aflate în război, iar în 2017 a propus o mini-serie de patru episoade de interviuri cu preşedintele dictatorial al Rusiei, Vladimir Putin – „The Putin Interviews”.

Aura sa de cineast care a pus mereu la îndoială establishmentul politic şi militar american, mai ales pe cel republican, l-a ajutat cu siguranţă să ajungă în apropierea unor astfel de politicieni cu poziţii anti-SUA şi recunoscuţi, de altfel, pentru aversiunea faţă de o presă şi o artă libere, precum şi pentru încălcarea a numeroase reguli democratice.

Prin urmare, nu ar fi lipsite de fundament criticile că Oliver Stone a fost mult prea generos sau prea complezent cu asemenea personalităţi. În acelaşi timp, e adevărat că nu s-a ferit să îi întrebe pe interlocutorii săi, de exemplu Castro şi Putin, şi despre chestiuni sensibile, în special legate de drepturile omului, şi că unele compromisuri i-au permis totuşi să îşi atingă ţelul: să îi filmeze de aproape pe aceşti oameni puternici, pentru a le face portretul direct, în documente vizuale care rămân pentru istorie.

În apărarea lui Stone pot fi invocate trei argumente. În primul rând, sunt fireşti dorinţa şi curiozitatea unui cineast de a imortaliza pe film astfel de figuri care au scris sau scriu istorie. În al doilea rând, chiar şi aceste documentare sunt parţial impregnate de stilul vizual inconfundabil al lui Stone, care e departe de a construi un soclu: un ritm alert, un decupaj elaborat, unghiuri de filmare şi mişcări ale camerei nefireşti, intervenţii în coloana de sonoră, intercalări de imagini de arhivă.

Apoi, opţiunea de a alege ca protagonişti astfel de lideri forte, oameni cu putere, cu înclinaţii de grandomani şi cu comportamente uşor de condamnat, se înscrie natural în fascinaţia nedezminţită a lui Stone pentru personaje excesive, care pot produce disconfort sau pot stârni antipatie: Richard Boyle (James Woods) din „Salvador” (1986); sergentul Elias (Willem Dafoe) din „Platoon”; Gordon Gekko (Michael Douglas) din „Wall Street”; Barry (Eric Bogosian) din „Talk Radio” (1988); Jim Morrison (Val Kilmer) din „The Doors” (1991); Mickey (Woody Harrelson) şi Mallory (Juliette Lewis) din „Natural Born Killers” (1994); Richard Nixon (Anthony Hopkins) din „Nixon” (1995); sau George W. Bush (Josh Brolin) din „W.”.

În paralel cu aceste portrete, el şi-a continuat şi incursiunea în istoria recentă mai puţin eroică a SUA, sau diferită de cea oficială, printr-o miniserie de 12 episoade de film documentar (zece capitole şi două prologuri) – „The Untold History of the United States” (2012-2013).

Al treilea motiv pentru care aceste ultime două decenii, atât de fructuoase pentru Stone, nu au mai reuşit să îl menţină ca o figură de prim-plan a cinematografiei mondiale ţine probabil şi de schimbările majore din această industrie şi din acest domeniu artistic.

Cu puţine excepţii, Hollyood-ul e capturat de mulţi ani de nenumărate serii de filme cu supereroi şi de un val de remake-uri şi supe reîncălzite, astfel că puţinele filme politice (ca să folosesc un termen larg, care poate cuprinde subiecte şi genuri variate) îşi fac cu greu loc şi devin automat periferice.

Apoi, prăpastia dintre filmele de autor, independente şi extrem de solicitante pentru un spectator nefamiliarizat cu altfel de forme de limbaj cinematografic, şi aşa numitele filmele comerciale s-a adâncit tot mai mult. Primele au devenit tot mai radicale, iar ultimele, tot mai facile.

Un astfel de mediu nu este atât de prielnic pentru un cineast ca Oliver Stone, recunoscut pentru filmele sale spectacol, unele de lungimi intimidante, care nu au făcut însă rabat de la inovaţie şi îndrăzneală, chiar şi în regimul strict al marilor studiouri. Un regizor care a ştiut să introducă idei avangardiste şi aproape experimentale de cinema – un montaj frenetic care amestecă uneori fragmente de arhivă cu reconstituiri ficţionale, imagini-şoc, fulgerări suprarealiste, cadre expresioniste, senzaţii psihedelice – în filme care tratează subiecte şi teme cu rezonanţă pentru un public larg.

El şi-a început cu greu cariera de regizor, după întoarcerea din Vietnam şi după studiile de cinema de la New York, unde l-a avut profesor pe Martin Scorsese, care nu era cu mult mai mare decât el.

A fost mai întâi scenarist, la filme ale unor cineaşti în vogă la acel moment: „Midnight Express” (1978, r. Alan Parker), „Conan the Barbarian (1982, r. John Milius), „Scarface” (1983, r. Brian De Palma), „Year of the Dragon” (1985, r. Michael Cimino), „8 Million Ways to Die” (1986, r. Hal Ashby).

Primele două titluri ca regizor au fost două filme de serie B, două horror-uri, pe care nu le consideră însă un debut autentic: „Seizure” (1974) şi „The Hand” (1981), al doilea cu Michael Caine în rolul unui autor de comic book-uri care îşi pierde într-un accident de maşină mâna cu care desena şi care, în urma traumei, se transformă într-un criminal.

Adevărata lansare a venit odată cu „Salvador” (1986), primul său mare film, cu un actor memorabil, James Woods, care joacă un fotojurnalist american ce merge în El Salvador, unde e prins în conflictele civile şi politice din această mică ţară din America Centrală, descoperind în acelaşi timp că şi SUA sunt implicate.

Iar consacrarea i-a adus-o „Platoon”, filmul în care redă într-un mod visceral şi naturalist o bună parte din experienţa din Războiul din Vietnam. Forţa şi în special realismul filmului l-au ajutat să nu treacă neobservat, într-o perioadă când deja se făcea tranziţia spre blockbuster-uri şi când publicul se schimba şi nu mai acorda atât de multă atenţie unui astfel de subiect greu şi traumatic, mai ales după ce fusese tratat cu succes la sfârşitul deceniului precedent în două filme de mare impact, devenite de asemenea clasice, şi părea astfel epuizat: „The Deer Hunter” (1978), de Michael Cimino, şi „Apocalypse Now” (1979), de Francis Ford Coppola.

De atunci însă porţile i s-au deschis larg lui Stone, pentru care a urmat un deceniu extrem de prolific, în care a contracarat cu succes dominaţia mai experimentaţilor Martin Scorsese şi Steven Spielberg în cinematografia americană mainstream, cu filme ireverenţioase intrate în istorie.

El a reuşit să ţină aprinsă aproape de unul singur flacăra cinema-ului american politic, în perioada conservatoare a preşedinţilor republicani Reagan şi Bush, cu extensie şi în epoca democratului Clinton, după ce gloria Noului Hollywood apusese de mult.

Toate filmele sale sunt despre America – momente istorice definitorii (a tratat direct Războiul din Vietnam, evenimentul care i-a schimbat viaţa, în trei opere – „Platoon”, „Born on the Fourth of July”, din 1989, şi  „Heaven & Earth” din 1993), personalităţi marcante (Jim Morrison în „The Doors”, Nixon în filmul omonim) sau stiluri de viaţă specifice ţării pe care nu a încetat să o îndrăgească, deşi i-a evidenţiat mereu defectele şi excesele (fricile şi singurătatea oamenilor, în „Talk Radio”; goana televizunii după senzaţional şi sânge, în „Natural Born Killers”; propensiunea societăţii pentru crimă, în „U Turn”, din 1997; comercializarea fotbalului american, în „Any Given Sunday”, din 1999).

Şi chiar dacă nu a oferit niciun film care ar putea fi numit intimist şi personal, în toate titlurile sale se regăseşte ceva din el, dincolo de mărcile stilistice comune, dintre care cea mai pregnantă e gustul pentru un cinema baroc: unul sau mai multe elemente biografice, introduse direct sau voalat, sensibilitatea sa, dar mai ales obsesiile şi viziunile sale.

Filmografia sa reflectă de fapt transformarea dintr-un om care fusese învăţat să creadă orbeşte în discursurile oficiale şi în patriotism şi să aibă convingeri conservatoare într-un intelectual liberal cu viziuni critice şi idei progresiste (chiar dacă nu a scăpat nici el de reproşuri pentru felul machist în care sunt portretizate femeile în multe din filmele sale, mustrări la care a răspuns prin titluri care au protagoniste puternice, precum „Heaven & Earth”, unde joacă Hiep Thi Le, „Any Given Sunday”, care îi oferă lui Cameron Diaz şansa să facă unul din cele mai bune roluri, şi „Savages”, care o pune în evidenţă pe Blake Lively).

A alternat filmele de mare buget şi de mare respiraţie, filme clasie de studio, aşa cum au fost „Wall Street”, „Born on the Fourth of July”, „JFK”, „Heaven & Earth” sau „Nixon”, cu filme mai mici ca producţie, mai libere ca formă şi, prin urmare, mai experimentale şi mai curajoase: „Talk Radio”; „The Doors”, o capodoperă a cinema-ului psihedelic, un film de o intensitate greu de egalat, ca un videoclip The Doors de 140 de minute; „Natural Born Killers”, filmul-şoc al cinematografiei americane a anilor `90, o operă unicat, aproape suprarealistă, prin felul în care împinge limitele reprezentării violenţei pe marele ecran; sau „U Turn”.

Cinema-ul lui Oliver Stone este un cinema al impulsurilor, al reprezentărilor coşmareşti, al unei energii întunecate, al spectacolului, al vieţii trăite la intensitate, al imaginilor puternice, al personajelor damnate dar cu aspiraţii mari, al unui subconştient tulburat. O lume care se chinuie să ajungă la linişte, echilibru şi poate chiar fericire, doar că e mereu trasă în jos de instincte necontrolabile.

22
/11
/24

După un maraton de 7 zile de evenimente speciale în București, Cluj, Iași, Tulcea, Piatra Neamț, Brăila și Constanța, pelicula Moromeții 3 se lansează azi oficial în cinematografele din întreaga țară. Începând de azi filmul va putea fi văzut în 88 de săli de cinema din 47 de orașe din România. Programul complet poate fi consultat pe site-ul oficial al distribuitorului și va fi updatat săptămânal. 

13
/11
/24

ETERN, o poveste de dragoste pusă la încercare de o amenințare care ar putea însemna sfârșitul lumii, navighează interacțiunea dintre schimbările climatice, alegerile umane și consecințele lor, creând o narațiune bogată în simbolism care cucerește publicul.

04
/11
/24

Miercuri, 6 noiembrie, de la ora 18.30, la Cinema Elvire Popesco are loc deschiderea oficială a celei de-a XI-a ediții a UrbanEye Film Festival București, evenimentul anual care promovează, prin intermediul filmului, dialogul despre oraș și viața urbană și creează un cadru de întâlnire pentru cei preocupați de aceste subiecte.

20
/10
/24

Asociația PATRUPETREI anunță un eveniment special de proiecție a filmelor documentare realizate de elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 14 „Sfântul Bartolomeu” (proiectul Focus Plus), respectiv ai Școlii Gimnaziale nr. 31 „Triaj” (proiectul Focus Plus 31), la Centrul Cultural Reduta, duminică 20 octombrie, începând de la ora 15:00, cu intrarea liberă.

15
/10
/24

Timișoara se pregătește să găzduiască din nou Festivalul Taifas, un eveniment dedicat filmului și culturii balcanice! Între 15 și 20 octombrie 2024, ne așteaptă o săptămână de filme, muzică, poezie și mâncare balcanică, toate reunite sub tema libertății. De la proiecții premiate la festivaluri internaționale, până la evenimente culturale și petreceri animate, Taifas promite să aducă împreună oameni de toate vârstele.

07
/10
/24

Săptămâna aceasta începe KINOdiseea - Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, ajuns la ediția cu numărul 16. Între 9 și 13 octombrie, la Sala Gloria și Cinema Muzeul Țăranului din București, publicul va putea descoperi o selecție remarcabilă de filme educative, recunoscute și premiate la festivaluri prestigioase precum Annecy, BUFF Malmö sau Locarno Kids.

07
/10
/24

Un nou film românesc de impact, despre un subiect major și necesar, se lansează în cinematografele din țară pe 11 octombrie. „Clara”, lungmetrajul românesc regizat de Sabin Dorohoi, spune povestea milioanelor de români care sunt nevoiți să plece în străinătate pentru a asigura familiilor lor un trai mai bun.