Sunt ani de când se joacă „Opposites Attract“, piesa dramaturgului american Bruce Kane, tradusă de Florin Piersic Junior. Se va mai juca. Avem aici o substanţă rară: inepuizabilul război şi inepuizabila pace dintre bărbaţi şi femei.
Un articol de Andrei Crăciun|6 martie 2014
Sunt ani de când se joacă „Opposites Attract“, piesa dramaturgului american Bruce Kane, tradusă de Florin Piersic Junior. Se va mai juca. Avem aici o substanță rară: inepuizabilul război și inepuizabila pace dintre bărbați și femei.
În anul 1953, scriitorul argentinian Ernesto Sabato a publicat un volum de eseistică. I-a dat complicatul nume „Heterodoxia”. Acolo stă scris tot ce s-a scris mai curat, mai adevărat, ba chiar și mai frumos, despre diferențele dintre un bărbat și o femeie.
Pe de o parte, deceniile care au trecut de atunci au adus adăugiri însemnate la esența care rezistase, totuși, de când lumea. Și ce dacă? Textul lui Sabato este incontestabil. O oarecare pudoare, comună în epocă, îl împiedică pe scriitorul argentinian să dezvolte tema sexualității acestor specii atât de diferite, deși inseparabile.
Luând „Heterodoxia” ca bază, nu greșim. Aveți un copil, poate un preșcolar, care vrea să știe ce este un bărbat și ce este o femeie? Lăsați-l să crească un deceniu și jumătate și dați-i, apoi, să citească această carte. Mai mult nu poate învăța decât din viață.
Nuanțele
Pe de altă parte, cuvântul a cunoscut, tot în aceste ultime decenii, o preocupare tot mai mare pentru nuanță. În scris, psihologia s-a rafinat. Oamenii au devenit, nu mă feresc de acest verdict, chiar dacă e personal și empiric, mai proustieni.
Nu mă feresc nici să precizez că prezența femeilor tot mai acut în problemele curente ale societății a determinat această modificare de optică. Contemporanii noștri s-au preocupat mai grav de natura relațiilor care îi leagă și îi despart. Unii au ajuns, chiar, la o înțelepciune ceva mai veche, antică – aceea care reclamă că dragostea, nu sexul, este motorul creației.
Firește, se poate lesne combate această perspectivă: oamenii înșiși au devenit, iată!, produse de serie – și-au uniformizat și gândirea și sentimentele. Dar! Sexualitatea s-a dezinhibat, bărbații și femeile au luptat pentru ceea ce, de la clasici, știm că dă o democrație – dreptul fiecăruia de a fi exact atât de stupid pe cât își dorește. S-au dus revoluții în numele libertății sexuale. Să nu o luăm în râs.
Fragilitatea
Și iată că, în acest punct al evoluției noastre, vine dramaturgul american Bruce Kane și scrie o piesă de teatru necruțătoare care arată odată în plus nu doar că misterul feminin este etern, ci și altceva, mai grav – din compoziția chimică a iubirii nu lipsește – niciodată! – fragilitatea.
Cu alte cuvinte: totul este supus surpării. Oamenii se atrag și se resping, în multe feluri. Suferă, mint și sunt mințiți, se mint, își iau amante și amanți, nu dintr-o oarecare necesitate a desfrâului, ci dintr-o cronică lipsă de sens a vieții pe pământ în acest timp.
Și aici, mă întorc la „Heterodoxia”. La Sabato, ca, mai devreme, în Biblie, se știa ce este un bărbat și ce este o femeie, ce se poate și ce este peste poate. Ultimele decenii n-au însemnat doar eliberarea din sclavia sexualității dictată de societate, n-au însemnat doar înlăturarea acestei opresiuni, ele au adus și ce urmează întotdeauna prăbușirii unui sistem: confuzia, apoi nesiguranța, apoi frica, apoi groaza, de-a dreptul. Fiind mai liberi, oameni au ajuns cu atât mai vulnerabili.
Iar Bruce Kane știe sau intuiește această esență: purtăm măști până devenim măștile. Ne lipsește curajul, căci curajul vine cu suferința. Nu mai suportăm să suferim.
Luminile
Nu vă temeți! Piesa lui Kane nu e așa de complicată cum, poate, am descris-o. Pe scenă urcă bărbați și femei, ei stau în șezut sau stau în picioare, se împreunează (cast, ca pe o scenă de teatru clasic) și se îndepărtează. Aparent, e o comedie. Te poți recunoaște printre personaje: și tu, papagalule care ridici femeia pe ditamai piedestalul imaginar, și tu, amantă care vrei stabilitate, și tu nevastă după care, așa cum spune și bancul, nu mai fluieră decât oala dată în fiert, și tu avocatule de succes, fericit și apoi, desigur, nefericit cu viața ta dublă, trăind în minciună, fiindcă așa e comun.
Actorii sunt buni. Florin Piersic Junior și Dorina Chiriac regizează curajos. Rolul luminilor este, aici, fundamental. Fețele bărbaților și femeilor se iluminează sau se întunecă, aproape poetic, fiecare lumină deschide un întuneric, așa cum fiecare întuneric își așteaptă lumina.
Dan Rădulescu, în „Opposites attract“
Am dreptul inalienabil la unele observații. Iată-le: Piersic Junior e memorabil într-un travesti, dar nu doar acolo (din nou, încântă cu ușurința cu care-și schimbă identitatea!).
Florina Gleznea (o urmăresc atent și o găsesc din ce în ce mai matură, stăpână pe arsenalul unei mari actrițe) joacă cu tot viitorul în față. Bogdan Nechifor e scandalos de bun pentru vârsta lui. Dan Rădulescu intră în rol cu o naturalețe înspăimântătoare. Florentina Țilea a ajuns deja să dețină o estetică personală, iar Ilinca Manolache… ei bine, se simte pulsul crescut la încheietura jocului său.
Firește, spectacolul poate fi privit și în mic: puteți să vedeți doar o piesă nu lipsită de frivolități și lipsită de mize importante. Firește, ați greși.
Opposites Attract nu-și propune, bineînțeles, să schimbe mersul lucrurilor între noi – bărbații și femeile. Uneori, nici nu e nevoie de un asemenea țel. Uneori, ajung adevărurile care se aruncă în glumă.
Foto din „Opposites attract“ – Teatrul Metropolis
