Ore trăite cu George Enescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ore-traite-cu-george-enescu/

Despre modestia, simplitatea, umanitatea cuceritoare şi discursul la primirea în Academia Română a celui mai mare pianist, compozitor şi dirijor român, George Enescu.

Un articol de Monica Andrei|30 August 2016

Așa cum scria Nicolae Iorga, George Enescu „s-a ridicat din bunii moldoveni din părțile de sus, pline de trecut și poezie, un copil care a minunat pe cei cunoscători ai unei arte pe care o avea din instinct și a înfiorat strunele vioarei cu atingerea sufletului său”. „Prințul modestieï”, cum i se spunea, a fost unul dintre marii interpreți ai lui Bach, considerându-l „pâinea cea de toate zilele”. S-a născut într-un cătun situat între dealurile Dorohoiului, în 9 august 1881, a urmat studiile Conservatorului din Paris (1895–1899) şi ale Conservatorului din Viena (1888–1894); a fost căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu.

La discursul de recepție de la primirea în Academia Română, în 1933, rostea printre altele: „Pentru a lucra continuu, trebuie să fii modest și autocritic la extrem. În ceea ce mă privește, caut să rămân cu sufletul și cu obiceiurile unui veșnic student. Mă întâlnești prin tramvaie, locuiesc și mănânc la Hotel Bratu, pe Calea Griviței, alături de oameni modești. Munca mea necesită o atmosferă simplă. Unde lucrez nu trebuie să fie niciun fel de lux. Mă simt mult mai bine într-un simplu scaun decât într-un fotoliu, prefer o masă goală de brad, nu sufăr în cameră prea multă căldură și am nevoie în mod special de aer, mult aer. Simplitatea mea e o eliberare de necesități materiale. Să-ți creezi cât mai puține necesități, iată filosofia vieții. Sunt pregătit pentru orice nevoi nestabile ale vieții prin care trecem. Eu personal caut întotdeauna să mă conving că onorurile nu mi se adresează chiar mie, ci către o stare de lucruri pe care o reprezint”.

Curtenitor cu cei din jur, găsea o vorbă bună pentru aceia care se apropiau de el, iar cei care l-au cunoscut au găsit în marele compozitor și interpret un „frate al oamenilor”. Umanitatea sa caldă era cuceritoare.

Acorduri de Bach, la un vin de Madera, în odaia simplă a lui Enescu

Era prin 1916, într-o zi de septembrie. Țara trăia un act din drama Primului Război Mondial pe scena istoriei. În București, la Școala Centrală de Fete era improvizat un spital. Bătălia de la Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) s-a desfășurat între 10 și 24 august 1916, iar înfrângerea era dureroasă. Ambulanţele, camioanele, automobilele, trenurile, căruţele aduceau de la Turtucaia răniții. În școală se opera pe bănci, pe mese, pe lăzi de campanie. Oriunde.

Memorialistul Vintilă Russu-Şirianu povestește în ale sale memorii despre orele trăite cu Enescu. Avea 18 ani, făcuse un curs de infirmiere, era secretar la „Liga” lui Nicolae Iorga şi ajuta la spitalul amenajat în Şcoala Centrală de Fete.

Într-o dimineaţă strălucitor de luminoasă mă aflam în sala mare cu multe mese chirurgicale, curăţam răni cu benzină iodată. În faţa mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălţa frumosul cap de efigie antică al lui George Enescu. Ţinea o tavă albă cu instrumente în mâna lui albă, printre răni, pense şi siringi, era ciudat de graţios. Mână şi braţ păreau un gât de lebădă întins peste ape pure… Îl priveam, ca un îndrăgostit. Căci din fragedă copilărie, eram îndrăgostit de geniul său, de magia lui, de vioara lui. Îl cunoscusem în 1905, în casa naşului meu, Ştefan Sileanu, arhicunoscut meloman. Două săptămâni, manevram în aşa fel încât să pot fi cât mai aproape de Enescu, infirmierul de Cruce-Roşie”.

Un tânăr cu frisoane şi cangrenă trebuia operat urgent. Medicul colonel plasează piciorul bolnavului pe genunchiul pianistului, apoi îl amputează cu un fierăstrău. Muzicianul îşi muşcă buzele, i se face rău, e livid, este scos afară și pus să respire.

Se rezemase cu încredere de braţul meu, era slăbit – povestește memorialistul –, primise să-l conduc acasă la locuinţa lui, lângă Hotel Metropol, în blocul din colţul străzii Academiei cu Piața Palatului. Am urcat un etaj. Am intrat într-o odaie simplă, un raft cu cărţi, partituri, un dulap. Voiam să spun că valoarea clipelor însemna bucurie că sunt acolo. Cuvintele mi s-au încurcat. I-am spus că la Turtucaia a fost ucis fratele meu, Mircea. În clipa aceea, am văzut un Enescu necunoscut. Omul genial, sobru în comportament, cu gesturi line, armonioase, vorbire măsurată, umbla agitat prin cameră”.

L-am cunoscut acum doi ani la Paris – adăugase autorul lui „Oedip” –, când îşi făcea doctoratul. După un concert, a venit la mine cu un grup de studenţi. Cuvintele sunt zadarnice. Cu ce să-ţi ajut? Mângâieri nu pot să-ţi dau, dar ştiu că există ceva care ne dă liniştire, împăcare”.

Enescu a scos o legătură de chei, a descuiat un sertar şi a scos vioara. A privit o clipă în gol. A ridicat arcuşul. Şi, de pe coarde a zburat prima notă, ca o pasăre mică argintie. Cântă Enescu. Pură, aeriană, muzica lui Bach pluteşte ca o lumină sonoră în noaptea aceea plină de dureri, cu lumea, cu războiul. Că pentru mine cântă. E o condoleanţă dedicată inimii. Am cutreierat multe muzee de atunci. Nicăieri n-am văzut un tablou mai frumos. Cu jumătatea trupului pe marginea fotoliului, uşor aplecat pe vioară, cu pleoapele lăsate. Luna bătea în silueta lui, decupând-o romantic. Făptura lui era de-o frumuseţe rară în sensurile superioare: sculptural, pictural, spiritual. Artistic. Prin fineţea trăsăturilor, prin nobila mască a chipului sau prin prin armonia culorilor lui, prin gest şi atitudine, prin privirea aceea unică, pierdută dintr-un vast orizont interior”.

Bach a devenit hrana mea spirituală zilnică – îi spune dirijorul memorialistului –, apa limpede care potoleşte setea. Nu cred că va mai putea scrie cineva, vreodată, un întreg desăvârşit pur, ca de pildă Sonata a II-a pentru violoncel solo.

Muzicianul a închis vioara în dulap, a scos o sticlă şi două pahare de vin Madera, a turnat în pahare, apoi a vărsat câteva picături din pahar pentru cei căzuţi la Turtucaia, pentru fratele lui Șirianu.

Din casa Teodorenilor de la Iași, în salonul poetei Elena Văcărescu, la Paris

Noiembrie 1917. E toamnă pe frontul Mărăşeştilor. Chemat de la baterie la Comandament, transportat la Iaşi cu plicuri urgente, după ordinul executat, Vintilă Russu-Şirianu poposeşte în casa Teodorenilor. În faţa eminentei profesoare de pian Florica Musicescu (sora doamnei Sonia Teodorescu), la un ceai aromat, biscuiţi şi marmeladă, în acorduri de Brahms, destinul a vrut din nou ca memorialistul să ajungă în fața miracolului Enescu. Spălat de menajera casei, Babeta, Șirianu apare în faţa gazdelor, în salon, îmbrăcat în veston, pantaloni bufanţi, cizme roşii. „Cella Delavrancea mă luase pe loc în furcile ironiei ei amuzante în timp ce se aşază la pian să interpreteze o sonată. Enescu, într-o mare formă, îşi acorda vioara. Am uitat de război. Ascultam. La final, reculegere generală. Se aud tropote de cai pe stradă, coboară din trăsură domnul Osvald, şeful familiei, renumit avocat încărcat de bunătăţi pe care le vedeam doar în vis: şuncă, brânză de burduf, struguri, vin. A urmat o masă rară. Enescu a lăsat să cadă două picături din pahar pentru cei căzuţi în Tatra.”

Georges_Enesco_1930

În 1936, după premiera spectacolului „Oedip”, la Opera din Paris, Vintilă Russu-Șirianu a avut norocul altor ore de neuitat alături de George Enescu, petrecute în salonul casei poetei Elena Văcărescu.

Când am ciocnit un vin de Porto cu Enescu, care era bine dispus, mi-a spus: «eu, care nu sunt băutor, de două ori am ciocnit cu dumneata şi de amândouă dăţile am vărsat pe pământ tristele picături ale pomenirii şi vreau să cred că niciodată nu vom mai avea ocazia să picurăm vinul spre pomenirea celor dispăruți în război»”.

Cei doi nu s-au mai văzut niciodată de atunci. Autorul tragediei Oedip” a îndurat multe într-un veac agitat de două războaie mondiale, venirea comuniștilor la putere, apoi exilul său la Paris, reușind să-și păstreze independența morală. „Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt. Ceea ce mă interesează în artă este să vibrezi tu însuți și să-i faci pe alții să vibreze”, spunea adesea, chiar și atunci când s-a aplecat ultima dată asupra mesei sale de lucru, spre a compune „Simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, opus 33”. În timp ce compunea, se adresă lui Bernard Gavoty: „Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei, și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu în marele oraș, am apucat-o pe un drum prăfuit, mărginit de copaci care se duc, se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum, dar cât de scurt mi s-a părut!”

După nişte ani, compozitorul îi scria lui Petru Groza: „Mă gândesc întruna la ţara mea, sunt toată inima, în fiecare clipă, alături de poporul meu. Imediat ce mă voi restabili, vreau să mă întorc în ţară”.

George Enescu nu s-a mai întors în România. Cu dorul de țară în suflet, grav bolnav, cu o mână paralizată, compozitorul a murit la 74 de ani, în dimineața de 4 mai 1955, la Paris, și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. (Sursa: George Sbârcea – „Veșnic tânărul George Enescu”, Editura Muzicală)

Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei, și se încheie aici, în inima Parisului. Ca să ajung din sătucul meu în marele oraș, am apucat-o pe un drum prăfuit, mărginit de copaci care se duc, se duc, se duc la nesfârșit. A fost lung, firește, acest drum, dar cât de scurt mi s-a părut!

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »