“Radikal”, la Green Hours. O amuzantă, serioasă, frumoasă pledoarie adusă libertăţii omului de a râde în faţa extremismului de orice fel.
Un articol de Andrei Crăciun|2 martie 2016
Se întâmplă la Green Hours, care și-a făcut un destin din avangardă, un spectacol special până și pentru piața românească de teatru, pe care o știm cum e, sărăcuța – jumătate prea curajoasă, jumătate prea conservatoare.
Se întâmplă “Radikal”, un spectacol care își propune să aplice extremismului lovitura fatală a bășcăliei, teribila palmă roz a umorului. În “Radikal” (bun textul domnului Sever Bârzan, bună e și regia Dorei Bârzan), un grupuscul de tineri cochetează – într-o anexă gospodărească – cu nazismul, în Bucureștiul timpului prezent.
Bezmeticii aceștia s-au anturat cu un lider (în rolul liderului, Ștefan Huluba e așa cum l-am consemnat deja prin cronici: un fanatic al teatrului bun) care îi învață cum să se comporte corect politic din perspectivă nazistă. Cum să-și ducă uniforma, cum să-și îngrijească bocancii și maioul (pe care un accident îl decade înspre rozul panterelor din desenele animate), cum să salute, pe cine să urască, cum să citească o carte de istorie, cum să salute un drapel, cum să jignească un evreu (o evreică, de fapt), cum să agreseze un țigan (o țigancă, de fapt), cum să-ți dresezi conform obediența.
Iată, deci, București 2016, la teatru: nazismul (și, ca subspecie, legionarismul) este caricaturizat, într-un epilog târziu, și încă extrem de necesar, la Chaplin. Se râde bine de personajul lui Huluba crezându-se un nou ales al istoriei. E o glumă totul, dar e o glumă din care putem încă învăța.
O notă bună, excelentă chiar, li se cuvine și celorlalți actori: Bogdan Costea, Eduard Cârlan, Mihai Munteniță, Iulia Verdeș și Olivia Niță – mai ales ea. La „Radikal” se râde bine, spuneam, se râde minunat, se râde tinerește, se râde sănătos.
“Radikal” are tușele groase și așa se și cuvine să le aibă. Extremismul trebuie caricaturizat, pe cât posibil zilnic. Dacă există vreo cale, una singură, să marginalizezi un fenomen înainte să devină nebunie de masă, atunci acea cale este să râzi de el, să râzi de el până la exorcizarea oricărei posibilități de demon.
Sunt și înduioșători uneori bezmeticii ăștia de pe scenă, acești tineri fără direcție care cochetează cu legitimarea printr-o ideologie radicală, au și ei necazuri pe la casele lor, au istorii personale, au un fel de scuze pentru viețile lor trucate. Dar! Dar nicio clipă nu ieșim, în corpul spectacolului, din convenția comediei, și acesta este – repet, căci e nevoie – cel mai bun tratament cu care se mai poate trata fie și începutul de demență politică.
Mergeți, mergeți să vedeți “Radikal”, trăim un timp în care ne putem permite luxul de a râde pe săturate de rătăcirile sceleraților. Să nu uităm, însă, niciodată să nu uităm că – pentru ca râsul să fie posibil – avem atâta nevoie de libertate, de toată libertatea.
