În toţi şi în toate există o parte întunecată, necunoscută, ameninţătoare. Umbra fiecărui om şi a fiecărui lucru atrage cu o forţă magnetică scriitorii.
Un articol de Dana Ionescu|3 februarie 2022
Umbra domină adesea ființa umană și aproape tot timpul literatura. Umbra ne domină acum viața, ajunsă într-un moment critic ce pare interminabil. Tot umbra este și teritoriul pe care și-l alege unul dintre puținii scriitori spanioli de azi care ajung în librăriile din România. „Patria”, roman-fenomen, carte puternică și incomodă, adaptată într-un serial HBO, are cu ce să-și provoace cititorii.
Ploaia aceea pe care o vedem pe coperta dominată de o umbrelă roșie, sub care se ascunde un chip nevăzut, e o stare continuă în romanul lui Fernando Aramburu, pe care putem să-l citim pentru prima dată în limba română, în traducerea semnată de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Plouă tot timpul în „Patria” – plouă când ETA comite crime absurde, plouă când Bittori merge la mormântul soțului ucis de gruparea extremistă care vrea dreptate, plouă adesea când multele personaje ale romanului se străduiesc să-și găsească un drum adevărat, un drum doar al lor, într-o căutare cât se poate de firească. „Patria” privește înapoi cu o mânie controlată la ravagiile făcute de ETA în Țara Bascilor și alege un drum de fapt vechi de când lumea și pământul: povestea care ajunge și la inima, și în mintea cititorului.
„Patria” completează foarte bine prezența spaniolilor în librăriile din România, pe care ne-o dorim cât mai consistentă, literatura spaniolă având destule voci demne de a fi ascultate. Pe lângă Antonio Muñoz Molina și Carlos Ruiz Zafón, de exemplu, cunoștințe mai vechi ale cititorilor români, vine acum și Fernando Aramburu cu romanul lui care a stârnit un interes extraordinar, vânzările depășind în Spania un milion de exemplare și 35 de tiraje și fiind tradus, în patru ani de la publicare, în peste 20 de limbi.
„M-am gândit că literatura o să mă ajute, pe de o parte, să protestez ca om care crede în democrație și, pe de altă parte, să las o rememorare scrisă a ororii pe care am trăit-o”, i-a explicat simplu scriitorul spaniol, care trăiește în Germania de mulți ani, unui comentator de la cotidianul „The Guardian”. Exact asta este „Patria”: o rememorare fictivă a unui fenomen atroce – violența practicată câteva decenii de gruparea separatistă ETA și ororile comise de ea – și un protest al unui „om care crede în democrație”, din care s-a născut un roman alcătuit din 125 de capitole alerte, cel care i-a adus lui Aramburu o mulțime de premii, cele mai importante din Spania, dar și distincții internaționale.
Prin acumulare de scene de viață dintr-un sat spaniol de lângă mare, dar nu numai, povestea se construiește treptat și se dezvăluie în toate faldurile ei sau în cât mai multe, căci, ca în mai toate cărțile bune, nu tot se elucidează și nu tot se explică până la capă. Un gând anticipativ al lui Bittori, deocamdată criptic pentru cititor, deschide efectiv romanul: „Uite-o și pe amărâta asta, se duce s-o facă praf. Așa cum se sparge un val izbindu-se de stânci. Niște spumă și adio. Nu vede că nici măcar nu se deranjează să-i deschidă portiera? Supusă, mai mult decât supusă. Și pantofii ăia cu toc și buzele alea date cu roșu, la cei patruzeci și cinci de ani ai ei, pentru ce? La cum ești tu, la poziția ta socială și la studiile tale, de ce te porți ca o adolescentă”. Și astfel romancierul ne face cunoștință cu Nerea, fiica lui Bittori și a lui Txato, asasinat de teroriștii basci. Scenele de viață se acumulează și, foarte abil, Fernando Aramburu conturează acea „complexitate a vieții” la care încă din secolul al XIX-lea, cel puțin, romancierii își doresc să ajungă. Știința de a cuprinde cât mai mult din nesfârșitele nuanțe ale vieții – ale vieții vizibile și mai ales ale aceleia secrete, dominată de umbră – este o carte câștigătoare, care transformă „Patria” dintr-un protest într-o mostră de literatură bună. Ca o mare cu multe, amenințătoare valuri care-și schimbă culoarea seamnă acest roman care, în ciuda ritmului alert, fragment, cu multe alternanțe de narator și timp, te lasă să privești în spații incomode, mai ales în interiorul omului, acolo unde se ascund gânduri de neexplicat.
„Ideologiile ne separă. Visele și suferințele ne apropie”, spunea cândva Eugène Ionesco, și el cunoscător al atrocităților comise în numele unei forme sau alta de extremism. Indirect, de departe, parcă răzbate ceva din mirarea, din groaza lui în fața atrocităților dintr-un secol în destule feluri absurd. În romanul acestui scriitor spaniol, absurdul își arată fața într-un alt secol, în care atrocitățile nu au dispărut și nici măcar nu s-au schimbat foarte mult. Capitol dureros din istoria Spaniei, ETA se dezvăluie în tot absurdul ei într-o operă de ficțiune. Expus prin intermediul poveștii a două familii, istoricul nesoluționat al terorismului basc nu poate să nu nască destule întrebări, într-un moment sensibil pentru lumea întreagă. Mizând pe nuanțarea dilemelor morale în care-și pune personajele, Fernando Aramburu dă glas celor mai grave probleme: vina și iertarea. Cum să-l ierți pe ucigașul soțului, chiar dacă sau mai ales dacă el este fiul unei bune prietene? Cum să înțelegi dorința de a face dreptate, chiar dacă ea presupune crimă? Sau: Ce esta patria pentru noi și ce suntem noi pentru ea? Ce înseamnă dragostea de patrie? Dar iubirea de om? Dar iubirea pentru familie?
Pe lângă marile întrebări, în „Patria” se acumulează o mulțime de alte întrebări pentru omul recent, întrebări care gravitează, de cele mai multe ori, în jurul diferenței. Pe scurt, cum să accepți ceea ce este diferit? Iată întrebarea cu care contemporanii se confruntă în fiecare zi, iar pledoaria inteligentă și puternică a lui Aramburu câștigă prin deschidere, lipsă de demonstrativism și, s-o spunem încă o dată, capacitatea de a surprinde permanent nuanțe, departe de schematismul care omoară atâtea romane de azi. Arta de a pătrunde în cotloanele întunecate, acolo unde rar se face lumină, duce „Patria” mai departe și îl așază pe Aramburu alături de alte voci contemporane importante. Ideologiile, visele și suferințele despre care vorbea Ionesco sunt privite aici din multiple unghiuri și, astfel, relativizate, literatura permițându-i autorului să creeze perspective sănătoase, necesare contemporanului care încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește.
La arta lui Aramburu de a contura omenescul, de a atinge zone sensibile, de a dezvălui fragilitatea și frica, de a coborî în adâncurile întunecate în care cresc rădăcinile urii și ale violenței contribuie, fără îndoială, și tăietura cinematografică a romanului. Împreună cu alte calități, secvențialitatea lui cu remarcabil impact emoțional transformă o poveste care fi putut fi doar dramatică într-un roman reușit, ce atinge coardele sensibile ale cititorului de azi. Ca un film ni se desfășoară în fața ochilor „Patria”, mai mult decât un roman realist și fals thriller, iar după ce se încheie întrebările rămân cu noi, precum și personajele, cu toate că nu le-am văzut întruchipate. Doar ni le-am imaginat, în fragilitatea lor, în înduioșătoarea lor dorință de împlinire și soare, în neputințele și limitările lor. Bine primit, serialul HBO se arată atent la nuanțe și la atmosfera aceea care cântărește atât de greu într-un roman recomandat tuturor celor care vor, dacă nu să schimbe, măcar să înțeleagă ceva din ce li se întâmplă sau li se poate întâmpla lor și celor din jur.
