Peter O’Toole: Într-o dimineață m-am trezit celebru
https://www.ziarulmetropolis.ro/peter-otoole-intr-o-dimineata-m-am-trezit-celebru/

Rebel, scandalagiu, capricios, sarcastic. Aceste cuvinte se repetă invariabil când vine vorba despre Peter O’Toole. Histrionic, teatral, inegal, genial.

Un articol de Monica Andronescu|30 august 2019

Și aceste cuvinte apar în majoritatea portretelor care încearcă să surprindă specificul unei personalități care a contrariat, a enervat, a amuzat, a fascinat, o personalitate intrată în cultura populară și în dicționare, o personalitate care și-a jucat cu umor măștile, știind însă să nu se devoaleze decât în parte.

Între teribilism și devotament pentru profesie, între chef de joacă și dorința de a fi extraordinar pe platoul de filmare și pe scenă, între umorul când lejer, când aspru și sentimentul efemerului s-au petrecut cei optzeci de ani din viața lui Peter O’Toole. Legenda nu doar supraviețuiește creatorului ei, ci-l lasă mult în urmă, într-un secol în care s-a răsfățat și n-a refuzat nicio ocazie să trăiască clipa, un secol deloc simplu, deloc calm, deloc înțelegător, deși secolul libertății. Viața lui a luat sfârșit în 2013, la puțin peste un an după ce-și anunțase printr-un mesaj simplu retragerea din carieră: „Dragilor, e timpul să mă retrag din teatru și film. Activitatea mea profesională, pe scenă și în fața camerelor de filmat, mi-a adus aprecierea publicului, împlinire sufletească și confort material. M-a adus alături de oameni deosebiți, colegi buni cu care am împărțit destinul inevitabil al actorilor – reușitele și eșecurile. În orice caz, cred cu tărie ca fiecare trebuie să decidă singur când să pună punct carierei sale. Adresez, așadar, actoriei un rămas-bun fără regrete și plin de recunoștință.”

Sfârșitul? S-a temut de el, nereușind să-l țină departe de gândurile nocturne, cum spunea fără emfază într-unul dintre puținele interviuri acordate în ultimii ani. Un sfârșit care l-a găsit în cele din urmă într-un spital londonez, un sfârșit care se anunțase însă cu zeci de ani înainte și-l făcuse să renunțe la alcool, un demon de-o viață, care l-a sedus încă din adolescență pe irlandezul blond, îndrăgostit devreme de scenă, de travesti, de sonetele lui Shakespeare (pe care susținea că le știe pe de rost) și de micile plăceri ale vieții trăite după bunul plac. Peter O’Toole, actorul care nu voia să fie un om obișnuit pentru că avea dreptul să fie un om extraordinar, cum el însuși a spus-o cu umor, trufie și bravadă, a făcut roluri excepționale, dar a avut și prestații jalnice, după care a trebuit să se reabiliteze, a hipnotizat de-a dreptul în câteva filme și câteva spectacole de teatru și, cel mai adesea, a refuzat să vorbească despre „stilul” personal, despre ce înseamnă să faci actorie.

Deși a început să joace devreme, în adolescență, deși a avut ani de glorie în Hollywoodul înecat în șampanie, unde nu și-a refuzat niciuna dintre plăcerile omenești, deși a glisat permanent între mai multe identități, Peter O’Toole n-a primit niciodată ce a meritat, susțin unii criticii de film, din cauza pasiunii pentru alcool. În ciuda succesului, rolurile de amploare ajungeau greu la el. A jucat destul, dar ar fi putut face mai mult. Lipsit însă de ambiții carieriste, preocupat ani întregi de „mărunțișuri” – sexul frumos, cântatul la cimpoi, dansul irlandez, crichetul – și fidel hedonismului la care n-a renunțat niciodată, n-a fost încrâncenat în a construi o carieră. Oscarul, se știe, l-a ocolit. Deși a fost nominalizat de mai multe ori, nu l-a câștigat niciodată și a primit cu multă rezervă statueta onorifică acordată în anul 2003. Asta, după ce s-a îmblânzit, căci inițial trimisese un mesaj de refuz: „Încă sunt în stare să câștig un nenorocit de Oscar pe merit. Rog Academia să amâne această onoare până împlinesc 80 de ani”.

Tumultul începutului

Copilul născut într-o zi de august – nu se știe exact, ci doar aproximativ, care, susținea actorul, laconic și bonom cum îl știau apropiații și admiratorii – într-un orășel irlandez, a crescut în Anglia, la Leeds, și a fost la început în umbra tatălui, agent de pariuri de modă veche. „De la el am moștenit histrionismul și stilul. Se îmbrăca frumos, purta ghetre și pălărie. Când eram mic mă gândeam: Așa trebuie să arăți în public”, a povestit actorul peste ani.

A ajuns pe scenă repede, la Bristol Old Vic, înainte de a deveni major. Chiar începând din anii ’50, ani de formare, a devenit ceea ce se numește, în locul unui alt superlativ absolut, „un fenomen”. Teatral, adesea grosolan în interpretare, cu o voce greu de clasat și o privire care-ți dă fiori, strident în spectacol, strident în viața care începea după fiecare spectacol.

„Eram tineri, fuseserăm copii în vremea războiului – vă imaginați cum era să fii liber în 1945, să nu mai fie bombardamente, rații de hrană și restricții. Eram teribil de entuziasmați. Nu eram niște bețivi singuratici și plictisitori, care sorb vodcă într-o cameră. Nici gând: ieșeam în oraș și beam în public!”, își amintea Peter O’Toole despre o tinerețe despre a scris câteva sute de pagini în autobiografia „Loitering with Intent”.

În 1954, după doi de armată, timp în care cochetase cu gazetăria și fusese ajutor de fotograf, intrase la Royal Academy of Dramatic Art, convins că trebuie să se facă actor. Avusese o adolescență neliniștită, se încăierase adesea în puburi, după ce-și făcea slujbele mărunte pentru a-și câștiga existența. Coleg de facultate cu Alan Bates și Albert Finney, și-a consolidat statutul de rebel declarat – și-a sfidat profesorii și a mers mai departe cu nopțile albe, la care, de altfel, nu va renunța decât în ultimii ani de viață. Ba chiar a fost supus terorii de a lua lecții de balet, despre care povestește cu un umor nebun în volumul de memorii.

Actor la Bristol Old Vic, a jucat peste 50 de roluri în 3 ani, inclusiv pe Vladimir din „Așteptându-l pe Godot”, piesa lui preferată, în care a fost distribuit și coordonat de Samuel Beckett în persoană, și pe Hamlet, rol cu care se va întâlni mai târziu, încă o dată, în regia lui Laurence Olivier, la Londra.

A plecat apoi, pentru o stagiune, la Stratford, unde a interpretat mai multe personaje shakespeariene. S-a căsătorit cu actrița irlandeză Sian Phillips, cu care a avut două fiice și o relație tumultuoasă, tensionată, pasională, care se va încheia peste douăzeci de ani.

Glorie cu lumini și umbre

Lumea filmului deja deschisese ochii spre tânărul talent care se ridica în forță, spre actorul care „lătra” cuvintele pe scenă, cum susțineau unii cronicari. Elizabeth Taylor a vrut să-i dea un rol în „Cleopatra” rebelului cu ochi alunecoși care va cuceri toată suflarea în „Lawrence al Arabiei”, filmul din 1962, regizat de David Lean.

Ascensiunea sa va fi, dintr-odată, de neoprit, însă presărată cu eșecuri de neînțeles. Imediat nominalizat la Oscar, actorul înzestrat cu o carismă puternică, va hipnotiza publicul în filme ca „Becket” (1964), „Cum să furi un milion” (1966), „Leul în iarnă” (1968), „La revedere, domnule Chips” (1969), „Clasa conducătoare” (1972), „Cascadorul” (1980), „Anul meu preferat” (1982), pentru care va fi nominalizat la aceeași distincție.

Departe de teatrul londonez câțiva ani, se va întoarce pe scenă în 1973, pentru o stagiune, și un Unchiul Vania de neuitat, spun criticii și spectatorii care și-l amintesc. Dar tot atunci va primi diagnosticul de pancreatită și va suferi o intervenție chirurgicală grea. Lupta cu alcoolul câștigase, aparent, o partidă. Dar numai aparent, căci ulterior se va dovedi că nu consumul de alcool ar fi fost principala cauză a bolii, asupra căreia, de altfel, actorul a fost mereu discret.

„Hamlet”, lunga montare a lui Laurence Olivier de la Teatrul Național din Londra, în care a jucat rolul titular, la insistențele regizorului, cu o „nefericită” perucă blondă, a fost uitată repede și actorul s-a întors la film, pentru „Leul în iarnă”, în care a făcut un rol istoric, alături de Katharine Hepburn.

În toți acești ani, firea capricioasă i-a consolidat statutul de rebel, cu tot ce implică el: scandaluri, bătăi, conflicte, beții, orgii, pe care niciodată nu va încerca să le nege ori să le scuze. O bătaie la Roma cu un paparazzo, o căsuță căreia i-a dat foc în Țara Galilor, în timpul unei vacanțe, absențe de la reprezentații în care avea rolul principal, o beție de seară la Paris și mahmureala petrecută a doua zi, în zori, în Corsica, toate s-au întâmplat cu adevărat și sunt consemnate cu umor în memoriile sale. Latura zgomotoasă a celebrității n-a fost niciodată în umbră și nici beneficiile și plăcerile fi frivole: Într-o dimineață m-am trezit celebru. Mi-am cumpărat un Rolls Royce alb și am condus pe Sunset Boulevard, cu ochelari negri și în costum alb, făcând cu mâna din mașină ca regina mamă”, își amintea actorul mai târziu.

„Strania calitate” a actorului de cursă lungă

Versatilitatea, atribut al actorilor de școală veche, a dobândit-o în timp, talentul înnăscut și anii de practică netezindu-i calea: „Am învățat disciplina de modă veche a teatrului. Iar unul dintre cele mai importante lucruri a fost versatilitatea. Dacă voiai să fii actor adevărat, dacă voiai să fii Larry Olivier, Michael Redgrave sau John Gielgud, trebuia să fii versatil.” Realismul cucerea pe-atunci scena britanică și n-a stat departe de el, aristocrația înfățișării sale, remarcată deja, ajutându-l să-și contureze, pe de altă parte, portretul de actor care continuă o tradiție.

Histrionismul și plăcerea grotescului, cultul sfidării și luxul de a urma aproape orice impuls l-au însoțit permanent pe actorul fermecător, pentru care convențiile și regulile au existat numai pentru a fi încălcate. A fost un actor extraordinar, dar nu cumva s-a și făcut de râs pe scenă? Ba da, răspund istoricii. În 1980, de exemplu, după câțiva ani de absență, când a avut loc revenirea în teatru, în „Macbeth”-ul de la Old Vic, prestația sa a fost dezastruoasă și, cu cât criticile au fost mai directe, cu atât vânzările de bilete au fost mai mari.

Fascinat de mască și travesti, Peter O’Toole a interpretat cuceritor, peste doi ani, un actor, Alan Swann, în „Anul meu preferat” (1982), rol care i-a adus a șaptea nominalizare la Oscar, pe care însă l-a pierdut din nou, de data asta în fața lui Ben Kingsley. Numai prietenul și colegul de generație Richard Burton a bătut același record la nominalizări. De altfel, acesta l-a portret astfel: „Nu-ți puteai lua ochii de la el. În general actoria e considerată un meșteșug și eu cred la fel. Excepție fac câțiva actori și câteva actrițe ieșite din comun care, o dată sau de două ori în viață, ridică acest meșteșug la un alt nivel, transformându-l în ceva ciudat, mistic și profund tulburător. Cred că Peter O’Toole are această stranie calitate.”

18
/05
/14

CRONICĂ DE FILM Proiectat anul trecut în competiţia oficială de la Cannes, „Borgman”, în regia olandezului Alex van Wardermam, se înscrie în seria fabulelor care au ca ţintă predilectă materialismul societăţii moderne şi acea clasă de mijloc blazată în rutina sa emoţională şi familială.

16
/05
/14

 A treia ediție a Festivalului Pelicam are loc la Tulcea între 13 și 15 iunie și aduce filme în premieră națională cu semnătura unor regizori internaționali premiați care ne spun povești despre legături strânse între viața oamenilor și pământurile lor, din pădurea amazoniană până în Laponia.

16
/05
/14

Experiențe bizare, iubiri ucigătoare, transformări neașteptate, zombi, exorciști, canibali – amatorii de senzații tari au la dispoziție trei secțiuni cu povești „întunecate”, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania: Fără limită/ No Limit, Umbre/ Shadows și noua Midnight Delirium, un program special de filme difuzate la miezul nopții.

16
/05
/14

Cea de-a 67-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes (14 - 25 mai) este una a exceselor, conform afirmă editorii de la AFP, care au publicat o serie de date şi de cifre, pentru a argumenta această afirmaţie.

15
/05
/14

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil ca un monstru spectaculos vizual precum Godzilla să fie adaptat la 3D. Numai că, în aparenta dorinţă de a livra ceva memorabil, realizatorii par să fi pierdut simţul măsurii, oferind un Godzilla gigantesc pentru standardele modelului, însă umbrit de două creaturi nuclearofage cu apucături exterminatoare.

15
/05
/14

Ziarul Metropolis şi MediaPro Distribution te trimit la cinema! Participă la concurs şi poţi câştiga 3 invitaţii duble pentru filmul „#selfie”, la Cinema City Sun Plaza din Bucureşti.

15
/05
/14

Filmul "Grace of Monaco", cu Nicole Kidman, a fost proiectat în deschiderea Festivalului de la Cannes, în afara competiţiei oficiale, şi a fost primit cu râsete, ironii şi critici de jurnaliştii din presa de specialitate, prezenţi la proiecţia care a avut loc miercuri.

14
/05
/14

10 actori talentați din teatrele din România vor avea parte de expunere, de întâlniri cu publicul, presa și specialiștii din industria filmului la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie), în cea de-a treia ediție a programului 10 pentru FILM.

13
/05
/14

Cu ocazia celei de 67-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes (14 – 25 mai 2014), TV5MONDE va avea un program special, pe toată durata prestigiosului eveniment cinematografic.

12
/05
/14

22 de povești românești, 14 lungmetraje și 8 scurtmetraje, unele prezentate în premieră absolută, se regăsesc în mult-așteptata secțiune Zilele Filmului Românesc, la cea de-a 13-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie).

12
/05
/14

Borgman este un thriller horror cu tentă de umor negru, regizat de olandezul Alex van Warmerdam (The Northerners, The Dress), despre un vagabond care intră în viaţa unei familii din partea superioară a societăţii, transformând-o imediat într-un adevărat coşmar.

12
/05
/14

CRONICĂ DE FILM. Documentarul ”Bucureşti, unde eşti?”, al fotografului şi cineastului Vlad Petri, surprinde protestele din 2012 din Capitală, oferind nu doar o perspectivă empatică şi cu o certă valoare sociologică şi istorică, dar şi o încercare, mai subtilă, de chestionare a realităţii.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.