Unul dintre cei mai iubiţi şi mai controversaţi artişti ai lumii, Pippo Delbono este el însuşi o lume.
Un articol de Monica Andronescu|15 ianuarie 2023
Pe scenă, în viață, atunci când stai cu el la o masă la Festivalul de la Sibiu, atunci când vorbește sau atunci când tace, Pippo Delbono e o planetă pe care poți călători…
1.Eu sper că fac un spectacol care nu e contaminat de propria mea viață. E ca la un muzician care ia un instrument și, prin el, își exprimă propria viață și propriile sentimente. Eu vreau să exprim ceva necesar, ceva inevitabil prin operele mele. Vin din Italia, cea mai habotnică țară, poate, în ceea ce privește catolicismul. Provin dintr-o regiune de unde au răsărit mulți cardinali, cu putere extraordinară. La începutul secolului a existat acolo și un scandal, preoții au fost acuzați de pedofilie. Mama era aproape o extremistă catolică. Știu că cineva a spus la un moment dat că mama lui Pippo Delbono e mult mai severă decât preotul… Dar asta e și frumusețea religiei. Și de-asta toată lumea a plâns la înmormântarea mamei mele. Așa că am profitat de biografia ei…
2.Atunci când te confrunți cu moartea cuiva apropiat vezi moartea lumii întregi, a fiecăruia dintre noi. Noi ce facem? Uităm tot timpul să vorbim despre moarte. Avem o abordare derizorie. Spunem bancuri despre moarte. Dar din ce în ce mai mult acest subiect al morții este respins de cultura noastră. Și ce faci atunci când te confrunți cu moartea mamei tale? A oamenilor din jur? În calitatea mea de budist observ peste tot în jur stupiditatea, mânia, furia. Asta e prostia… Creăm în jurul nostru o lume care ne protejează, fără să ținem seama de vârsta pe care o avem. Nu trăim în realitate, în realul vieții. Iar teatrul poate crea un spațiu unde să ne regăsim rădăcinile, unde să trăim cu picioarele pe pământ.
3.Teatrul a devenit banal. Lumea a devenit banală. Teatrul a devenit un teren de golf. Poate că aici, în România, aveți o realitate mai profundă. Dar când mă uit în Italia și în Franța, teatrul din aceste țări e de o tristețe teribilă. Resimți tot praful care acoperă cultura. Am pierdut ceva esențial… Am creat culturi exclusiviste, care nu mai oferă alternative. Există oameni care-mi spun că mă urăsc. În filmul meu „Vangelo” există scene cu refugiați. Când am început să-i filmez n-a fost deloc simplu. Spectacolul e cu refugiați pe scenă, la fel și filmul. Dar acești refugiați au o capacitate histrionică remarcabilă, care te dă peste cap, te bulversează. Depășim aici toate metodele de actorie, îl depășim pe Stanislavski. Toate aceste metode psihologizante deja țin de un alt secol. Metodele psihologizante mă scot din mine, falsifică eul actoricesc.
4.Eu nu sunt un revoluționar. Dar arta a îmbătrânit mult. Asta e problema. Pur și simplu par un revoluționar în contextul în care arta arată bătrână. E interesantă această revoluție. Am făcut un spectacol despre Bach. La premieră au venit tot felul de oameni. Unii au considerat că nu e o abordare potrivită. O doamnă din sală era revoltată. „Noi vrem să-l ascultăm pe Bach!” Și atunci am zis OK, o să facem Bach în mod tradițional, pentru femeile bătrâne, renunțăm la varianta Bobo… Și ne-am întors la Bach așa cum îl știe toată lumea. Dar ce naiba e Bach tradițional? Mozart poate fi făcut și în stil Bobo… Eu nu vreau revoluție însă. Încerc să le spun doamnelor care vin să vadă Bach: „Doamnă, rămâi, trezește-te!” Și astfel eu am ocazia să țin ochii deschiși. Pentru a vorbi despre teatru trebuie să împărțim lucrurile în categorii și să eliminăm ceea ce a făcut teatrul să moară. Vorbim până la urmă de commedia dell’ arte. Și de Arlechino. La Molière e la fel. Sau la Pirandello… Acum avem o abordare din asta tradițională în care totul pare o bibliotecă. Conservăm totul însă într-un mod greșit. La Veneția, de exemplu, la Teatro La Fenice, unii se întrebau ce e spectacolul ăsta. Veneția e orașul cel mai nebunesc din lume și acesta e teatrul cel mai trist pe care l-am văzut în viața mea. Nu înțeleg. Cel mai halucinant oraș din lume și un public mort!
5.Un mare preot italian mi-a spus: „Ești de-a dreptul halucinant. Am înțeles angoasa din teatrul tău, deși nu înțeleg nimic despre teatru. Teatrul tău preia mult din cuvintele lui Iisus”. M-a întrebat dacă știu lucruri despre cuvintele Mântuitorului. I-am spus că nu cunosc prea multe, pentru că sunt budist. Dar eu arăt pur și simplu adevărul. Toate marile personalități spirituale, Buddha, Hristos și alții, toți sunt mari artiști care au avut luciditatea vieții care se termină la un moment dat. Ei au găsit forma de a simplifica complicatul. De aceea cred eu că facem teatru. Pentru a împărți cultura, societatea și intelectul în categorii. Facem teatru pentru analfabeți! Mi s-a spus că fac teatru social. Nu, Shakespeare, Cehov, fac teatru social, eu nu!
