CRONICĂ DE FILM „Planşa”, debutul tânărului regizor Andrei Gheorghe, este un film curajos, care epatează prin imagine şi rămâne restanţier la construcţia personajelor şi la acordarea dialogurilor. Însă merită salutată lejeritatea căreia i se dedă cu voluptate.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 octombrie 2014
„Camera de filmat e personajul principal” nu e cel mai bun lucru care s-ar putea spune despre un film. Asta dacă pe autor nu-l cheamă Terrence Malick, în ale cărui opere mișcarea neîntreruptă a aparatului înseamnă mai mult decât o tușă regizorală – este modul prin care fragmente de timp disparate sunt legate într-un captivant discurs vizual despre lumi interioare.
Tot din fragmente este alcătuit și „Planșa”, lungmetrajul de debut al tânărului regizor Andrei Gheorghe, care a scris scenariul împreună cu Bogdan Ivașcu. Până la a-i expune numeroasele hibe, trebuie spus că „Planșa” este un film curajos, fie și pentru că este diferit de ceea ce comentatorii de pe forumuri numesc cu dispreț „film românesc”.
Însă îndrăzneala și exuberanța vizuală duc la un preaplin care se întoarce în final împotriva filmului. „Redundanțele” și „repetițiile” de care vorbește Dragoș Marin în cronica sa de pe Filmreporter.ro pot induce, într-adevăr, senzația unui film mai lung decât cele doar 80 de minute.
Aproape că nu există tehnică și poziție a camerei de filmat pe care să nu le testeze Andrei Gheorghe pentru a reda povestea Andei (Olimpia Melinte), o proaspătă studentă la Marină în Constanța și a cărei relație cu Mircea (Marian Adochiței) este pusă la încercare de întâlnirea cu Alex (Silvian Vâlcu), tânărul ei antrenor de scrimă, sport pe care îi place să-l practice.
De la travellinguri repetate, mișcări bruște ale camerei sau cadre statice, treceri de la alb-negru la culori puternice, prim-planuri și planuri-detaliu, imagini neclare sau chiar întunecate, până la plonjeuri, time-laps-uri care marchează trecerea zilelor în orașul-port și chiar un cadru subacvatic – toate sunt încercate de regizor și echipa sa (combinate cu muzica lui Paul Ilea, unele momente par videoclipuri).
Rezultă un film care poate lăsa impresia de prețiozitate, asta și pentru că Andrei Gheorghe nu-și susține indiscutabila prospețime vizuală cu personaje mai consistente și dialoguri mai credibile și mai bine acordate (Alex încearcă să o cunoască mai bine pe Anda întrebând-o, clișeistic, care îi sunt cartea și filmul preferate).
Finalul tramei narative devine imediat previzibil (e suficient pentru asta un cadru cu iubitul gelos privindu-și partenera primind indicații de la antrenor), însă nu cred, așa cum afirmă Dragoș Marin în legătură cu slăbiciunea scenariului, că „ar fi bine ca ceea ce vezi pe ecran să fie o consecință a ceea ce s-a întâmplat acum cinci minute”.
Există o lungă tradiție europeană a cineaștilor care nu dau doi bani pe coerența poveștii lor sau pe clarificarea psihologiei personajelor, favorizând în schimb micile momente gratuite. Aceasta pare a fi și una din mizele principale ale lui Andrei Gheorghe – uneori de a surprinde și admira chipul expresiv al Olimpiei Melinte (aflată la al treilea lungmetraj în acest an), alteori de a decupla imaginea de desfășurarea narațiunii sau de a urmări mișcările unui scrimer, cu riscul de a abandona acea „propulsie internă” de care vorbește Dragoș Marin.
Merită salutată totuși lejeritatea pe care o afișează filmul, acea joacă pe care a practicat-o, la noi, Mircea Săucan, în cel de-al doilea film al său, necunoscutul „Țărmul n-are sfârșit” (1962). „Planșa” este un debut stângaci, însă potențialul lui Andrei Gheorghe va trebui fructificat.
Produs și distribuit de DaKINO Production, compania lui Dan Chișu, „Planșa” a intrat în cinematografe la 26 septembrie.
INFO
Planşa (România, 2014)
Regia: Andrei Gheorghe
Cu: Olimpia Melinte, Silvian Vâlcu, Marian Adochiţei
Rating: ●●○○○
