Poveştile lui Dede’s – CINEMA, CINEMA…
https://www.ziarulmetropolis.ro/povestile-lui-dedes-cinema-cinema/

Povestea a început cu 29 de ani în urmă*. Am ratat o excursie la munte şi, ca să nu rămân supărat, am fost dus de tatăl meu la film, la Casa de Cultură din Găeşti. Aşa am pătruns în lumea cinematografelor. Îmi amintesc că primul meu film a fost Superman. Din acel moment, împreună cu Dede senior (amator de filme şi fan Spencer Tracy) am cunoscut una din cele mai mari distracţii ale acelor vremuri, mersul la cinema.

Un articol de Dede's (Dan Nicolaie)|13 Noiembrie 2015

Nu conta că de pe scaunele cinematografului Gloria din Găeşti, care suportau pe mulţi şi multe, mai împrumutam şi câte un purice – inconvenientul nu era băgat în seamă. Din această sală, câţiva ani mai târziu, când eram licean, mă ridica miliţia, pe mine şi pe alţii de vârsta mea, pentru că, se presupunea, la ora 10 trebuia să fiu la şcoală. Faptul că învăţam după-amiază nu conta.

Tot in Gloria am abandonat pentru prima dată un film, dintr-o neatenţie fatală, am cumpărat bilet convins că rulează Drumul spre Victorie trezindu-mă la Vandana, un sirop indian la mare preţ atunci. Mai există un film care m-a determinat să părăsesc sala de cinema, Dracula un mort iubăreţ, o parodie absolut idioată. Revenind la Vandana, nu am suportat ca în locul filmului de război, pigmentat cu fotbal, să înghit o lălăială la modă. De cinematograful din Găeşti avea să se aleagă praful, ultimul film vizionat acolo fiind Mai iute ca moartea.

Întorcându-mă în timp, imediat după Superman, tot cu Dede senior, am văzut şi primul film pe ecran lat, Vikingii, în Bucureşti, la Luceafărul. De altfel, de câte ori ajungeam în Capitală, năvăleam împreună cu tatăl meu  pe actualul bulevard Elisabeta, strada cu cinematografe cum îi spuneam, unde serveam câte trei pelicule una după alta. Făceam apoi cale întoarsă spre casă, 70 de kilometri.

În vacanţa de iarnă, cura de filme o făceam la Piteşti, unde mergeam la o mătuşă. Chiar şi în satul de pe Argeş rulau destul de des filme, de obicei în sala de sport a şcolii. Nu mă deranja că schimbatul rolelor transforma un film de 90 de minute în unul de 3 ore.

Mai târziu, în studenţie, am început să descopăr cinematografele de cartier din Bucureşti. Pe lângă clasicele Studio, Scala, Patria, Luceafărul sau Corso,  ajungeam adesea la Buzeşti, Griviţa, Favorit şi… Giuleşti, care aveau un aer mai aparte. Odată, împreună cu viitoarea soţie a trebuit să cumpăr mai multe bilete la Cinematograful Giuleşti pentru ca Bravehart să ruleze exclusiv pentru noi doi. Schema o exersasem singur la Buzeşti, unde am văzut Patul conjugal alături de o sticlă de vin şi o armată de şobolani. Nu multe ore mai târziu, echipa de fotbal a României reuşea un egal în Ţara Galilor şi nationala obţinea calificarea la Mondiale.

Dar poate cei mai frumoşi ani de cinefil au coincis cu prima întâlnire cu Cinemateca. Şi, probabil, cel mai stupid moment al vieţii mele de iubitor de filme l-am trăit pe un scaun, la Scala, când, însoţit  de o prietenă de ultimă oră, am decis să văd Tăcerea mieilor. Am revăzut pelicula de mai multe ori, dar nu înţeleg de ce, în acel moment, mi-a produs o stare de greaţă greu de stăpânit. Eroic, am făcut faţă situaţiei.

Ar ma fi Alvin și veveritele*, ultimul film văzut de mine într-o sală de cinema, dar primul pentru cel mai tânăr membru al familiei.

Desigur, aceste filme nu sunt cele mai bune pe care le-am văzut, dar sunt cele care mi-au rămas în memorie dintr-un motiv sau altul. Ar mai fi de zis că într-o zi am căzut de la balconul unui cinematograf aflat  în reconstrucţie – vizionam liniştit Ochii nopții sau că în alta a trebuit să bat bine un bărbat cu altă orientare sexuală decât a mea, care părea mai sedus de farmecele mele decât de Ultimul Samaritean – filmul de pe ecran. Şi poate poate că am mai şi uitat câteva dintre toate aceste momente cinematografice, că om sunt şi eu.

* Text scris în 2008, an în care cinematografia românească producea filme precum: Restul e tăcere, Nunta mută, Podul de flori, Nunţi, muzici şi casete video, Schimb valutar, Boogie, Elevator, Megatron,  Supravieţuitorul şi aşa mai departe.

Foto: CINEMA – cinemagia

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Page 1 of 25012345...102030...Last »
  • Twitter

    @ZMetropolis


    Sb, 11 mai 2019
  • Ziarul Metropolis, editat de Teatrul Metropolis din Bucuresti, va prezinta zilnic cele mai interesante stiri culturale din teatru, film, carte, arte vizuale si muzica. Va tinem la curent cu cele mai noi informatii culturale, prin interviuri cu personalitati, reportaje si dezbateri. Organizam concursuri cu bilete la teatru si la film si cu premii in carti.