Am dorit totdeauna să am în curte cireşi şi m-am străduit ani în şir să-mi realizez visul. Cei mai mulţi s-au uscat. A rămas primul pe care l-am sădit. Fiind bolnav, anul acesta nu m-am putut bucura de florile sale. Nu le-am văzut.
Un articol de Șerban Tomșa|23 mai 2018
Acum cireşul îşi întinde peste gard fructele date în pârg. Ca în filmele cu Chaplin, poţi prinde cu gura câte o cireaşă de câte ori ieşi ori intri pe poartă.
Vecinii n-au nicio restricţie în a culege ce se coace şi scapă de ciocurile graurilor care invadează anual crengile încărcate. Toată lumea e necăjită de jaful făcut de păsări, dar eu mă bucur că pot dărui ceva micilor păsări ale cerului. Adevărul e că nu reuşesc să gust decât câteva fructe necoapte.
O necunoscută brună m-a strigat azi la poartă şi mi-a cerut cireşe.
– Serviţi-vă! am invitat-o.
A refuzat. Trebuia să-i dau eu fructele, nu să ia ea din ce nu era al său. Am cules o mână de cireşe şi i le-am oferit.
– Mulţumesc, a zis trecătoarea. Şi aşa e frumos. Să-i ceri omului ce doreşti, nu să iei tu, fără ca el să ştie.
Mda. Când realitatea e prea frumoasă, ficţiunea iese prost.
