O dată la doi ani Festivalul Enescu aduce împreună, timp de trei săptămâni, în Bucureşti, iubitorii muzicii clasice. Începători ori melomani cu ştate vechi, tineri sau oameni în puterea vârstei ori bunici, specialişti şi amatori, copii visători, făuritori de frumos, exploratori sau pur şi simplu curioşi.
Un articol de Corina Dima|19 septembrie 2017
Toţi păşesc pragul sălilor de concerte cu aşteptări care mai de care. Cu proiecţii sau vise, cu speranţe sau iluzii sau pur şi simplu cu inima deschisă şi urechile ciulite, ca să primescă un cadou. Un melanj de trăiri şi sentimente plăsmuite pe calea undelor sonore.
Te uiţi la oamenii din sală sau la pauză, pe coridoare, şi îl descoperi pe fiecare…
Curiosul
Îmbrăcat festiv, se uită în dreapta şi-n stânga coborând treptele spre holul principal. Se aşază într-un colţ şi analizează. Nu-şi aduce aminte când a fost ultima oară la un concert de muzică clasică (poate în şcoală, cu clasa, amintiri vagi, cu greu palpabile). S-a bucurat să primească invitaţia de la un prieten care nu putea ajunge la concert. Studiază forfota de la pauză, pianele aşezate în holul de la Sala Palatului, multitudinea de CD-uri cu muzică, parcă ar fi un alt univers, plin de miraj, la care nu a avut acces până acum. Ce frumos!
Începătorul
Începătorul a fost la câteva concerte de muzică clasică, aşa, de-a lungul timpului. Și i-a cam plăcut. Şi amintirea profesoarei de cor simpatice şi-a pus amprenta asupra deschiderii lui pentru muzica clasică. Dar vârtelniţa traiului într-un oraş agitat şi serviciul lui solicitant îl trânteşte deseori într-o dezorganizare lucie. Şi cum prinde un prieten meloman, din tagma chivernisiţilor cu timpul, îi zice: „Atunci când îţi iei pentru tine bilete, vreau şi eu, ia-mi şi mie, musai! Recomandă-mi ceva deosebit, mi-ar plăcea să merg la un concert la Ateneu! Dar şi la Sala Palatului!”.
Melomanul (înflăcărat)
Melomanul a participat trup şi suflet la mai multe ediţii ale Festivalului Enescu. Cunoaşte orchestre, face comparaţii între dirijori, are solişti preferaţi pe care îi urmăreşte. O dată la doi ani, atunci când se desfăşoară festivalul, nu îşi pune nimic în agendă în septembrie (îşi mută concediul, îşi anunţă prietenii că nu este disponibil, anulează mersul la botezuri şi tot felul de surprize… „că doar vine orchestra X, când îi mai prind eu pe oamenii ăştia să îi ascult!”) Melomanul analizează cu minuţiozitate programul din timp şi ştie cu exactitate când se pun în vânzare abonamentele şi biletele. Melomanul înflăcărat nu are vârstă. Îl putem întâlni oriunde pe eşichierul vârstelor, e peste tot. Poartă cu el tot timpul (în geantă, în buzunare, pe undeva) un program marcat cu creion sau pix. Ştie în ce zi vine Vengerov sau când dirijează Valery Gergiev.
Pe perioada festivalului, este rezistent la condiţii vitrege: poate sta în picioare, lipit de un zid concerte întregi sau undeva pe jos, pe nişte trepte.
Îl vezi făcând celebrul „rond, tur al concertelor”: la Ateneu la 17:00 apoi spre Sala Palatului la concertul de la ora 19:30 şi iar se reîntoarce la Ateneu, la concertul de la miezul nopţii, la 22:30. După ce se termină Festivalul e obosit nevoie-mare dar nu îi pasă, are o lucire în priviri şi un zâmbet larg, energie ce o să-l hrănească până departe.
Străinii
Străinii prezenţi la festival se impart în mai multe categorii. Sunt cei care locuiesc în România, lucrează în diverse multinaţionale şi participă fie din plăcere (sunt rafinaţi cunoscători, cu un bagaj cultural foarte bogat, au asistat la concerte pe marile scene ale lumii, muzica clasică face parte din viaţa lor), fie din obligaţie (au primit invitaţii şi vin din curiozitate sau sunt începători sau trebuie să se întâlnească cu cineva, cu acest prilej).
Mai sunt şi străini de pe alte meleaguri care vin special să vadă o anumită orchestră sau solist sau pur şi simplu pentru că sunt consumatori de muzică clasică. Îşi cumpără întâi bilete la festival şi apoi rezervă un sejur în România. Vedem din ce în ce mai des această specie, ce practică turismul cultural, atât tineri aventuroşi sau sexagenari senini, cu zâmbet larg, permanent pe buze.
Copiii
De la an la an, din ce în ce mai mulţi copii popesesc la Festivalul Enescu. Aduşi târăş-grăpiş, cu forţa, de către părinţi sau veniţi din curiozitate să participe la un eveniment festiv sau cu nerăbdare, pentru că iau lecţii de pian or vioară, copiii tot vin la Festival. Îmbrăcaţi frumos, privesc cu ochi mari spectacolul de pe scenă. Şi surprinzi cum îşi aşază păpuşa lângă ei sau şoaptele cu părinţii („Cum se numeşte instrumentul acela mare, în dreapta? Unde e domnul pe scaun înalt…”). Descoperă basme muzicale cu personaje fantastice, scrise sprinţar din sunete colorate. Şi zâmbesc uimiţi, cu ochi întrebători sau aţipesc uneori în scaun, la partea a doua a concertului.
Organizatorii, voluntarii, jurnaliştii
Oamenii din umbră, pe baricade, pe toată perioada festivalului. Cu legitimaţii la gât, îi vezi tot timpul alergând. Vorbesc agitat între ei, împărţind niste covrigi (poate că nu au apucat să mănânce astăzi). Oamenii nevăzuţi care muncesc pe brânci – aleargă, planifică, dau telefoane, e-mailuri, împart maşini, vorbesc la hoteluri, anulează şi emit pe repede-înainte bilete de avion, scriu texte sau planifică interviuri.
Firele nevăzute ale muncii intense de organizator, de a face lucrurile să se întâmple, pentru ca noi toţi să ne bucurăm de concerte. De la atâta adrenalină, oboseală şi agitaţie, de multe ori origanizatorii nu îşi găsesc tihna să stea în sală, la concerte. Mulţumirea lor e de fapt mulţumirea noastră. Şi energia lucrului bine făcut. Atât.
Melomanul înflăcărat nu are vârstă. Îl putem întâlni oriunde pe eşichierul vârstelor, e peste tot. Poartă cu el tot timpul (în geantă, în buzunare, pe undeva) un program marcat cu creion sau pix.
Foto: Andrei Gîndac
