La Teatrelli, se joacă „Quartet”, de Ronald Harwood, în regia lui Dan Tudor. Patru actori ajunşi la o etate, cum se spune, venerabilă, Adela Mărculescu, Florina Cercel, Costel Constantin, Damian Crâşmaru, întregesc un spectacol de antologie.
Un articol de Andrei Crăciun|10 martie 2014
La Teatrelli, în București, se joacă „Quartet”, de Ronald Harwood, în regia lui Dan Tudor. Patru actori ajunși la o etate, cum se spune, venerabilă, Adela Mărculescu, Florina Cercel, Costel Constantin, Damian Crâșmaru, întregesc un spectacol de antologie.
Întâi, textul. Ronald Harwood s-a născut în Africa de Sud, înainte de Al Doilea Război Mondial, când Imperiul Britanic încă nu-și pierduse gloria. Și-a desăvârșit dramaturgia acolo unde dramaturgia a atins perfecțiunea, la Londra, în Anglia.
El, Harwood, născut Horowitz, evreu, autor cu un ascuțit simț al epocii și al angajării omului în istorie, este cel care a scris „Pianistul”, din care Roman Polanski a făcut unul dintre cele mai frumoase filme, dacă avem dreptul la acest adjectiv, despre Holocaust. Harwood trăiește, n-a murit. El este prodigios, deci harnic, a fost generos cu talentul său, are umorul negru, textele sale au fost scrise pe muzica secolului – sunt înnobilate de risipire și de nostalgie.
Ultimul Rigoletto
Pe de-o parte, din toată opera sa răzbate ideea că muzica ne va salva sufletele. Pe de altă parte, Harwood insistă că această mântuire prin muzică este, cumva, religioasă: trebuie să crezi că muzica te poate salva, trebuie să fii curajos în credința ta, nu există alt drum, se poate așa și numai așa.
În „Quartet”, patru mari artiști de Operă ajung într-un azil. Aici vor pregăti, în cinstea zilei lui Verdi, o ultimă reprezentație din „Rigoletto” pentru colegii lor din casa de bătrâni.
Florina Cercel (stânga) și Adela Mărculescu sunt personajele feminine din Quartet
Când s-a jucat pentru prima dată „Quartet”, Ronald Harwood avea 65 de ani. Există multe vârste critice în devenirea unui om, darămite a unui artist: omul e în criză și la 14 ani, și la 27 de ani, și la 33 de ani, și la 50 de ani.
Dar la 65 cumpăna este, intuiesc, cea mai grea. Îndeobște, atunci, oamenii încep să se pensioneze, își trăiesc, după posibilități, senectutatea, se gândesc la cum să dreneze mlaștini sau cum să îmbunătățească administrația blocului în care locuiesc, sunt obsedați de paralelograme sau de prețul morcovilor, se întorc la pasiunile din copilărie, colecționând cu acribie cadavre de insecte sau monezi din America Latină, după gust, cine are nepoți se bucură de ei, călătoresc mai mult, unii se înțelepțesc, alții doar înnebunesc, amintirile devin tot mai puternice și te îndeamnă să-ți scrii memoriile, chiar dacă nici măcar nu știi să scrii.
Matricea
Există însă oameni pentru care schimbul acesta prezent-trecut este, mai mult decât pentru ceilalți, inacceptabil. Ei sunt cei care au trăit dăruindu-se unui public. Pentru ei, singurătatea de după căderea cortinei seamănă – ca să folosesc o metaforă la care s-a gândit și o scriitoare care s-a întâmplat să moară schizofrenică și tânără – cu acei fluturi atrași, fără recurs, de haloul lămpii aprinse într-o noapte fără altă lumină.
Am treizeci de ani. Nu știu nici măcar cum doare când ai reumatism. Dar invoc în apărarea poziției mele argumentul că mi-am petrecut ultima vacanță de vară ascultând, înregistrând pe reportofon, viața unui nonagenar, fost regizor, care m-a ales pentru a-i scrie primul și ultimul volum. Dacă ați citit „Tristano murind” de Antonio Tabucchi m-ați putea înțelege.
Ascultându-l pe regizor, care nu insista să-i spunem „Maestre”, dar nici nu se ofensa dacă îi dădeam respectul, povestindu-mi retragerile successive din tranșeele vieții până aproape de sfârșit, când din el, care fusese un om atât de mare, nu mai rămăsese decât un spiriduș căruia îi plăcea să vadă, să asculte și să îi înțeleagă pe cei din diverse încăperi, întotdeauna mai tineri decât el, cred că am priceput câte ceva.
Cei patru din „Quartet” își trăiesc bătrânețea în forme diferite, dar clasice. Harwood își țese matricea ca pe o pânză de păianjen în care nu puțini seniori se vor recunoaște. O femeie a luat-o, oarecum, razna, un bărbat e excesiv de libidinos, un altul încearcă să se comporte așa cum e comun acceptat că ar trebui să se comporte cineva în anii dumnealui, o altă femeie refuză să mai cânte – neîmpăcată vreodată cu ideea că a trebuit cândva să renunțe.
Florina Cercel și Costel Constantin
Harwood scrie despre această vârstă cu delicatețe, cu sensibilitate, cu dragoste, cu ironie, cu inteligență și cu curaj: nu îi e frică să arate că bătrânii din „Quartet”-ul său se gândesc încă la sex, și nu doar din singurătate și frică de moarte, ci din dorință, ca niște bieți prizonieri fără scăpare ai unor trupuri neputincioase, deci nedrepte, lemne ude care nu se mai pot aprinde, deși ideea focului nu s-a stins.
Acolo
Îmi place să mă uit, în fiecare sală, la cei care vin la teatru. „Quartet” a avut publicul cel mai omogen: era duminică seară, femei respectabile traversau încăperea la brațul bărbaților lor respectabili; acolo nu erau preponderent tineri, erau oameni care își trăiseră războaiele, semnaseră păci sau doar armistiții, își puseseră costume și rochii de gală, erau acolo domni purtându-și îngrijit părul de un gri intens, erau acolo doamne care nu îndrăzneau să renunțe la cochetărie. Am făcut mai mult decât să îi privesc: curios, i-am și ascultat îndelung. Au râs la „Quartet”, râsul lor avea ceva amar și, uneori, era dureros.
Citiți și: Quartet – un cvartet de actori renumiți, pe scena de la Teatrelli
Oamenii au diverse vârste ale sufletului și – așa cum știm de la un autor de distopii din prima jumătate a secolului trecut – la cincizeci de ani fiecare ajunge să aibă fața pe care o merită.
Regia n-a cunoscut greșeli, scenografia și costumele au fost apreciate, iar despre jocul unor actori atât de experimentați și – să nu ne ferim de epitet – de mari, ce să consemnezi? Rolurile i-au ajutat pe Adela Mărculescu și Damian Crâșmaru să culeagă mai multe zâmbete, deci aplauze, însă toți cei patru au fost pe scena aceasta din inimă, trăindu-și personajele ca pe niște destine. „Quartet” e o piesă, mai ales, necesară: unii își vor lua de aici îndrăzneala de a se privi așa cum sunt. Poate că e de-ajuns asta.
Foto din spectacolul Quartet: Simion Buia (Actorii și fotograful)
