Radu Jude: „Intelectualitatea română fie respinge cinemaul ca artă, fie îl interpretează într-un fel limitat”
https://www.ziarulmetropolis.ro/radu-jude-intelectualitatea-romana-fie-respinge-cinemaul-ca-arta-fie-il-interpreteaza-intr-un-fel-limitat/

„Intelectualitatea română din ultimii 70 de ani fie respinge cinemaul ca artă, fie îl interpretează într-un fel limitat”, afirmă Radu Jude într-un interviu din care Ziarul Metropolis publică a doua parte.

Un articol de Ionuţ Mareş|28 septembrie 2016

La doar un an după succesul cu „Aferim!”, Radu Jude va reveni în noiembrie în cinematografe cu un nou film, „Inimi cicatrizate” (citiţi o cronică aici), adaptare liberă după cărţile scriitorului interbelic M. Blecher. Filmul a obţinut Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Locarno.

În prezent, regizorul lucrează la un documentar bazat, vizual, exclusiv pe sute de instantanee ale celebrului fotograf Costică Acsinte, din care, în documentarea pentru interviu, am putut vedea o variantă de montaj în lucru. Coloana sonoră a documentarului este construită în bună parte din fragmente citite din jurnalul scriitorului şi medicului evreu Emil Dorian, care acoperă perioada 1937-1946, la care se adaugă extrase din discursuri celebre ale unor personalităţi politice interbelice precum Carol al II-lea, Horia Sima sau Ion Antonescu.

Viitorul lungmetraj de ficţiune al lui Radu Jude, din al cărui scenariu am putut, de asemenea, citi o variantă provizorie, ar urma să trateze, dintr-o perspectivă prezentă, masacrul de la Odessa din 1941, comandat de Ion Antonescu.

Ziarul Metropolis publică a doua parte a unui amplu interviu cu Radu Jude, în care regizorul discută despre cum sunt receptate filmele sale în România, despre propunerea de reformă a cinematografiei şi despre filmele şi regizorii care îi plac.

Citiți aici prima parte a interviului cu Radu Jude, în Ziarul Metropolis! 

Ionuţ Mareş: Mi se pare că în filmele tale îți place să provoci spectatorul. Într-un sens bun. Pare că încerci să îl pui într-o poziție de disconfort, pentru ca el să reacționeze. În primul rând, o faci prin „poveștile” și temele din filmele tale. Apoi, prin stil. E un lucru asumat?

Radu Jude: Nu mi se pare că e nimic provocator, totuși. Ce e provocator, de fapt? Ce înseamnă asta? Poate că nu definim bine cuvântul. Ce înțelegi prin provocator?

De pildă, primele tale filme – „Cea mai fericită fată din lume” și „Toată lumea din familia noastră” – sunt împinse înspre farsă.

Asta e provocator?

Nu vorbesc de un spectator mai exersat, ci de spectatorul obișnuit, care vrea să aibă o poziție de confort atunci când merge la cinema. Apoi, de exemplu, tot ce înseamnă limbajul personajelor din filmele tale și situațiile puternice, chiar violente, de conflict. De altfel, ți s-a și reproșat, de o parte mai conservatoare a publicului, o anume „obrăznicie”. Nu le percepi ca lucruri provocatoare?

Sincer, nu. Dacă ele par provocatoare, cred că problema e mai degrabă la cel care le consideră așa. Eu cred că sunt niște filme cât se poate de modeste ca demers, într-un fel. Nu am nici stofă, nici talent pentru a fi provocator.

Dar, uite, apropo de viitorul meu film, care va avea ca temă masacrul de la Odessa, mai bine zis privirea dinspre prezent asupra acestui eveniment. Cineva mi-a spus: „Va enerva foarte multă lume”. Stau și mă gândesc: de ce? În definitiv, toate informațiile care sunt puse în scenariu sunt deja asumate public de statul român. Raportul Comisiei „Elie Wiesel”, publicat și la Polirom, e semnat de trei președinți ai României. Are trei introduceri, care sunt scrise de Iliescu, Constantinescu și Băsescu și toți își asumă crimele comise de statul român. Sigur, Iliescu spune ceva ridicol, de genul: „Sper că vom descoperi mulți alți Drepți între popoare, pe lângă cei foarte puțini deja cunoscuți…” – mă rog, încă se caută…

Deci, toate informațiile de acolo există și în acest proiect de film, așa că nu văd de ce ar putea părea provocator. Poate pentru că un film, care se adresează mai multor oameni decât o carte specializată, are capacitatea să provoace reacții mai puternice, nu știu. Altminteri, la nivelul informațiilor, sunt lucruri asumate deja. Lucruri pe care ar trebui să le știm deja cu toții, pentru că nu intenționez să fac un film cu un caracter informațional, nu asta e miza.

Nici „Aferim!” nu a fost un film care să aibă un caracter informațional, deși pentru mulți așa a fost. Multă lume mi-a spus că nici nu știa de sclavia romilor, de pildă. Sigur, e de înțeles, pentru că, nevorbindu-se despre ele, nu le știm. Deși – iar aici e ceva interesant –  am fi putut ști, dacă citeam cu atenție inclusiv literatura care ni s-a predat în școală: „Țiganiada”, „Ciocoii vechi și noi”, unde apar câțiva robi, dar mai sunt și altele. Însă literatura ni s-a predat cu accent pe figurile de stil și cam atât, fără ca problema sclaviei – așa cum e cazul în aceste opere – să fie scoasă în evidență. O posibilă lectură politico-istorică a fost blocată, deși ar fi putut fi extrem de importantă. La nivel oficial, învățământul a preferat să discute doar epitete, comparații, figuri de stil, și nu substratul social sau politic care există în acele opere.

Când mă refeream la faptul că filmele tale ar fi provocatoare, mă gândeam inclusiv la această respingere asumată (și firească pentru un autor de cinema) a oricărui convenționalism, a unui stil mai facil, a  compromisului. Există, apoi, dorința de a-l face pe spectator conștient de ceea ce vede.

Da, dar asta nu e provocare. Serios. Nu e.

Așa este. Doar că din perspectiva publicului larg… Lumea nu e obișnuită cu acest tip de cinema. Cinematografele din România nu aduc filme de autor mai radicale.

Nu știu ce să zic. Iar ajungem la problema receptării. M-am tot gândit de ce oare intelectualitatea română din ultimii 70 de ani, să spunem, fie respinge cinemaul ca artă, fie îl interpretează într-un fel limitat. Îți dau un singur exemplu. Știi cartea „Alchimia existenței” a lui Alexandru Paleologu? Acolo, Paleologu are niște texte despre filme, iar felul în care el le citește cred că e specific pentru mai multe generații de oameni interesați de film. Pornind de aici, mi-am dat seama de fapt de ce e atât de iubit Tarkosvki de intelectualitatea română. Inițial te poți gândi că datorită creștinismului. Dar nu cred că e așa. Poate că dacă ar fi așa, filmul preferat al multor intelectuali români ar fi „Evanghelia după Matei” al lui Pasolini.

Și nu este.

Nu este. Tarkovski, însă, oferă posibilitatea unei hermeneutici de tip „dicționarul de simboluri”. Adică, ai câinele negru în „Călăuza”. Dintr-odată, te uiți la film și te întrebi: „Ce vrea să fie acel câine negru?” Și urmează un fel de rebus…

La Tarkovski, toate aceste lucruri nu funcționau ca simboluri.

Nu neapărat, dar această interpretare este una posibilă. E ok în cazul lui Tarkovski.

Așa este.

Vezi câinele negru. Vezi seringa în apă. Vezi icoana.

Caii.

Iar dacă ești deștept și l-ai citit și pe Eliade, știi că acel copăcel din „Sacrificiul” este axis mundi, desigur. Tarkovski, un cineast foarte personal și special, e mană cerească pentru acest tip de hermeneutică. Vedem o oglindă, un măr, și atunci căutăm sensuri. Acest mod de interpretare pare să fie majoritar, dominant, la spectatorii români – alții decât cei care vor doar film pur comercial.

Ce te faci însă cu acest tip de interpretare când vezi, să zicem, „Wavelength” al lui Michael Snow, un film de Brakhage, unul din jurnalele lui Jonas Mekas sau chiar un film de Rossellini? Dintr-o dată, această interpretare nu mai este aplicabilă. Oamenii așteaptă doar o poveste și eventual niște simboluri pe care să le interpreteze, iar când nu găsesc asta au tendința să respingă imediat ceea ce văd, nu să își pună în discuție modul de interpretare. De aceea cred că e foarte important că în FilmMenu (revista de cinema  a UNATC – n.r.) studenții discută și film-jurnal, și cinema experimental, și Hollywoodul clasic, adică sunt deschiși spre multe alte forme de cinema. E o direcție care merită dezvoltată.

Teoretic, accesul ar trebui să fie mai ușor datorită internetului. Dacă vrei și cauți puțin, găsești acest tip de cinema.

Dar ca să ajungi să le cauți trebuie să ai deja un interes format. Cred că este nevoie de educație cinematografică (am văzut recent pe internet că în Argentina au preluat modelul francez de a face educație cinematografică încă din școala primară). Abia atunci am putea să discutăm despre ce vrea publicul. Or, publicul nostru este analfabet din punct de vedere al culturii cinematografice. Poate că un program serios de educație cinematografică ar schimba lucrurile. Există câteva inițiative, cum ar fi programul Éducation à l’image făcut de NexT, mai există Mediawise care încearcă să impună educaţia media, dar e totuşi putin. Sper ca noua lege a cinematografiei să cuprindă și asta, un accent mai mare pus pe educație cinematografică în școli. Dacă se poate, în toate școlile, nu doar în câteva licee din București și orașele mari. Probabil că e o utopie ce spun. Dar abia atunci am putea să avem o discuție cât de cât rezonabilă despre ce vrea și ce nu vrea publicul.

Ce crezi despre noua reformă a cinematografiei care se discută acum?

Cred că e un lucru bun ca demers. Trebuie văzut la nivel de detaliu ce se întâmplă. Personal am încredere și în Andrei Rus (consilier pe cinematografie al ministrului Culturii, Corina Șuteu – n.r.), și în Corina Șuteu. Cred că e nevoie de o reformă legată nu doar de partea de finanțare, ci și de Arhivă, de Cinematecă și eventual de educația cinematografică.

Am tot fost la Arhivă pentru filmul-eseu la care lucrez, documentarul cu fotografiile lui Costică Acsinte și cu diverse materiale de arhivă, și e aproape întristător faptul că există o asemenea bogăție la Arhiva de Film și ea nu este accesibilă oamenilor, nici măcar contra unui cost mic. În Franța există INA (Institut national de l’audiovisuel – n.r.), pe al cărui site poți găsi multe lucruri, fie gratis, fie contra unei sume accesibile. Sper ca asta să se întâmple și cu Arhiva din România.

Nu este valorificată.

Nu este deloc valorificată. Și e păcat.

Când au fost scrisorile de contestare a Corinei Șuteu semnate de diverși cineaști, te-ai exprimat dur pe Facebook față de aceștia.

Păi da. Știi ce se întâmplă? Există această idee – care e foarte discutabilă în sine și e și mai discutabilă când îi înțelegi motivația reală – că fondurile publice ar trebui să se ducă spre filme comerciale. Deși, din start, un film comercial, așa cum îi spune numele, ar trebui să se susțină singur pe piață.

De ce un fond public de film ar sprijini niște produse pur comerciale, care, repet, ar trebui să se susțină singure? De fapt, ideea este una pur populistă și vine din partea unor cineaști incapabili nu doar de filme de autor (sau filme de artă, putem să le spunem cum dorim, deși nu aș vrea să se înțeleagă de aici că un film de autor nu poate fi și un film accesibil publicului larg). Ei sunt incapabili chiar de ceea ce susțin că vor să facă, și anume film comercial. Dacă te uiți la filmele așa-zis comerciale făcute de cei mai mulți din semnatarii acestei ințiative conform căreia „filmele trebuie să fie comerciale, pentru popor”, vezi că au avut 2.000, 3.000 sau 5.000 de spectatori. Adică poporul mult invocat nu s-a înghesuit. Deci nu a venit Spielberg să spună chestia asta: „Dați bani pentru filme pur comerciale”, ci niște bieți incapabili. Și asta este cel mai deranjant: această idee populistă nu este decât o interfață a imposturii și a incapacității profesionale.

Lucrezi foarte mult. În ultimul timp s-au adunat multe proiecte. Mai ai timp să vezi filme?

Dacă ar fi să fac o medie, probabil unul-două filme pe săptămână mai reușesc să văd. Majoritatea acasă, pe calculator, recunosc.

Ai spus la un moment dat că îți place foarte mult regizorul Yasujirō Ozu. Ce îți place la filmele lui?

Sunt multe lucruri. Există o viziune atât de personală și o măiestrie a limbajului lui cinematografic. O duioșie și o sensibilitate atât de nuanțate și de specifice. Toate aceste lucruri mi se par extraordinare în cazul lui. Inimitabil.

Ce autori de cinema îți plac?

Sunt enorm de mulți, nu pot face ierarhii acum. Pot să zic ce am văzut în ultima vreme și mi-a plăcut. Uite, am văzut filmele mai puțin cunoscute ale lui Pasolini. Are unul care se cheamă „Note pentru o Orestia africană”. Mi se pare o capodoperă. Apoi, un alt film al lui, un found footage – „La rabbia”. Mai are un jurnal despre prospecțiile pe care le-a făcut în Palestina pentru un eventual turnaj al „Evangheliei după Matei” acolo. Am mai văzut câteva filme de Jean-Marie Straub și Danièle Huillet. Mi se par niște cineaști extrem de importanți. Și foarte speciali. Ei sunt exemple de regizori provocatori, nu…

Am văzut filmele scurte ale lui Arthur Lipsett, pe care nu le știam. Am văzut „Madame Bovary” al lui Jean Renoir. José Luis Guerín îmi place foarte mult. Am văzut un film superb la Locarno în acest an: „I Had Nowhere to Go”, filmul lui Douglas Gordon cu Jonas Mekas. E extraordinar. Un film în care 90% din timp ecranul e negru. Oare o să vedem un film ca ăsta la mall?

La filme de Hollywood te uiți? Povesteai parcă la un moment dat că te mai duci cu copilul.

Am mai fost. Nu am avut experiențe prea plăcute. De exemplu, la seria „The Avengers” de la Marvel. A fost un coșmar. O plictiseală. Mi-a plăcut „War Horse” al lui Spielberg, ca să nu zici că sunt complet necivilizat…

Citiți aici prima parte a interviului cu Radu Jude, în Ziarul Metropolis!

22
/11
/24

După un maraton de 7 zile de evenimente speciale în București, Cluj, Iași, Tulcea, Piatra Neamț, Brăila și Constanța, pelicula Moromeții 3 se lansează azi oficial în cinematografele din întreaga țară. Începând de azi filmul va putea fi văzut în 88 de săli de cinema din 47 de orașe din România. Programul complet poate fi consultat pe site-ul oficial al distribuitorului și va fi updatat săptămânal. 

13
/11
/24

ETERN, o poveste de dragoste pusă la încercare de o amenințare care ar putea însemna sfârșitul lumii, navighează interacțiunea dintre schimbările climatice, alegerile umane și consecințele lor, creând o narațiune bogată în simbolism care cucerește publicul.

04
/11
/24

Miercuri, 6 noiembrie, de la ora 18.30, la Cinema Elvire Popesco are loc deschiderea oficială a celei de-a XI-a ediții a UrbanEye Film Festival București, evenimentul anual care promovează, prin intermediul filmului, dialogul despre oraș și viața urbană și creează un cadru de întâlnire pentru cei preocupați de aceste subiecte.

20
/10
/24

Asociația PATRUPETREI anunță un eveniment special de proiecție a filmelor documentare realizate de elevi ai Școlii Gimnaziale nr. 14 „Sfântul Bartolomeu” (proiectul Focus Plus), respectiv ai Școlii Gimnaziale nr. 31 „Triaj” (proiectul Focus Plus 31), la Centrul Cultural Reduta, duminică 20 octombrie, începând de la ora 15:00, cu intrarea liberă.

15
/10
/24

Timișoara se pregătește să găzduiască din nou Festivalul Taifas, un eveniment dedicat filmului și culturii balcanice! Între 15 și 20 octombrie 2024, ne așteaptă o săptămână de filme, muzică, poezie și mâncare balcanică, toate reunite sub tema libertății. De la proiecții premiate la festivaluri internaționale, până la evenimente culturale și petreceri animate, Taifas promite să aducă împreună oameni de toate vârstele.

07
/10
/24

Săptămâna aceasta începe KINOdiseea - Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, ajuns la ediția cu numărul 16. Între 9 și 13 octombrie, la Sala Gloria și Cinema Muzeul Țăranului din București, publicul va putea descoperi o selecție remarcabilă de filme educative, recunoscute și premiate la festivaluri prestigioase precum Annecy, BUFF Malmö sau Locarno Kids.

07
/10
/24

Un nou film românesc de impact, despre un subiect major și necesar, se lansează în cinematografele din țară pe 11 octombrie. „Clara”, lungmetrajul românesc regizat de Sabin Dorohoi, spune povestea milioanelor de români care sunt nevoiți să plece în străinătate pentru a asigura familiilor lor un trai mai bun.