Comit de la bun început infamia, o scriu cât se poate de clar, ca să cunoaşteţi premisele: nu-mi place dramaturgia lui Henrik Ibsen.
Un articol de Andrei Crăciun|11 octombrie 2015
Îl găsesc pe Henrik Ibsen – în parabolele sale, în disperata căutare a subtilității, chiar și în chestiunea umorului, în ocolirea brutalității adevărurilor elementare – excesiv. Nu îl extrag din realitatea secolului al XIX-lea, în care s-a întâmplat să trăiască. Nu îi neg ideile, nu le neg termenul de valabilitate. Găsesc, însă, această metodă ibseniană de a întârzia deconspirarea esențialului profund inadecvată secolului XXI, în care s-a întâmplat să trăiesc, deși m-am născut în precedentul. La Ibsen, curgerea timpului e cu totul alta decât în realitatea imediată. Îmi e greu să accept acest tempo.
“Rața sălbatică” este o piesă din 1884. Are, așadar, venerabila vârstă de 131 de ani. Încă se joacă, nu fără succes. Am fost la “Bulandra” la un sfârșit de săptămână, pentru a vedea un Ibsen în acest București bezmetic, așa cum e întotdeauna Bucureștiul toamna. Este mileniul al III-lea, și, cum tocmai ați citit, mie nu îmi place Ibsen.
Șerban Pavlu și Victor Rebengiuc în „Rața sălbatică“
Am văzut spectacolul regizat de Peter Kerek (care propune o distribuție impresionantă: Victor Rebengiuc în rolul lui Werle, Șerban Pavlu în rolul lui Gregers, Constantin Cojocaru în rolul bătrânului Ekdal, Gheorghe Ifrim în rolul lui Hialmar Ekdal, Manuela Ciucur în rolul Ginei Ekdal, Ioana Anton în rolul lui Hevdig și Adrian Titieni în cel al lui Relling), spectacol care beneficiază de scenografia lui Octavian Neculai, curajul lui Alexandru Darie de a se juca, până în cel mai adânc întuneric ibsenian, cu luminile. Aurelian Stoleriu îi completează cu o arhitectură a sunetelor mai degrabă improprie teatrului românesc contemporan.
Cunoașteți, probabil, subiectul acestei piese în care nu puțini au văzut desăvârșirea dramaturgiei clasicului norvegian. Echilibrul fragil al unei familii modeste (familia Ekdal) este spulberat de un adevăr, de care Gregers se agață cu orice preț. De aici izbucnește – violent – tragedia, căreia – în bună tradiție a timpului trecut – i se adaugă o tușă groasă moralizatoare.
Ibsen are două în jurul cărora pivotează textual “Rața sălbatică”. Prima: adevărul aduce – și nu o dată – mai multe deservicii decât minciuna comodă, de rutină, minciuna vieții, ceea care pe atâția îi ajută să-și îndure zilele pe pământ. Nu prezint obiecții. A doua: justiția e arareori dreaptă. Nu prezint – nici în acest caz – obiecții.
Pentru a da aceste două fundamentale, vechi mostre de înțelepciune, Ibsen ne introduce în lumea a două familii, în care cea puternică o zdrobește pe cea slabă, chiar și atunci când aparent îi caută binele.
Ibsen știe și o arată (iar spectacolul lui Kerek nu se abate de la această demonstrație, fiind ceea ce se poate numi un spectacol corect, dar nu strălucitor, corect, dar nu inubliabil): fericirea călâie este singura fericire care le este dată pe pământ oamenilor care doar mimează idealul. Totodată, fanatismul idealiștilor fără discernământ, fără înțelegere pentru nuanțe, este doar o bombă care își așteaptă explozia. Gregers, în căutarea nebună a unui adevăr integral, prăbușește o lume. Ibsen arată ceva și mai îngrozitor: cum un sacrificiu major nu reușește, uneori, nici măcar să abată drumul mediocrității anumitor existențe.
Performanțele actorilor sunt în nota obișnuită de la Bulandra: aceștia sunt actori mari care știu să joace un spectacol de complexitatea unui Ibsen. Aș remarca ludicul lui Titieni, singurul care – cu adevărat – umple scena. Ifrim iese din comic pentru a intra în tragic pe un drum aflat totuși la primele borne însemnate. Rebengiuc rămâne, onest, între granițele ticăloșiei personajului său, Pavlu reușește să te convingă că într-adevăr Gregers ar vrea să fie un câine care să scoată la suprafață rațele sălbatice lovite de alicele vânătorilor, Cojocaru secondează generos, iar prezențele feminine (Manuela Ciucur și Ioana Anton) aduc un plus de entuziasm care echilibrează o balanță înclinată totuși spre negru.
“Rața sălbatică” este un spectacol care reușește să spună lucruri importante despre sacrificiu. Pentru un spectactor din secolul XXI, sacrificiul e un concept tot mai îndepărtat, tot mai vag. Mai aproape sunt iluziile spulberate de adevăr. Aici, Ibsen rămâne – iată – etern. O scriu în clar, concluzia e justă, chiar dacă nu-mi place demonstrația.
