Relansat pe platforma gratuită Cinepub, „Roxanne” (2013), debutul lui Valentin Hotea, este un film onest, care, în pofida lipsei valenţelor cinematografice, reuşeşte să se achite onorabil de ceea ce îşi propune.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 mai 2016
Lungmetrajul lui Valentin Hotea, regizor cunoscut anterior pentru câteva seriale de televiziune, nu străluceşte şi nu lasă aproape deloc spectatorului șansa de a broda singur semnificaţii. „Roxanne” este un film fără rest, în sensul în care Valentin Hotea (care a scris scenariul alături de Ileana Muntean) nu oferă aproape deloc publicului libertatea de a deduce pe cont propriu (sub)înţelesurile poveştii. Totul este transmis direct prin jocul (bun) al actorilor şi, în special, prin dialog, mai curând ca în serialele de televiziune, în detrimentul oricărei îndrăzneli vizuale.
În vârstă de aproape de 40 de ani, Tavi, interpretat de un Şerban Pavlu care-şi confirma încă o dată poziţia ca unul din cei mai buni actori români de film, este angajat într-o relaţie cu Oana (Corina Moise), se întâlneşte des cu cel mai bun prieten (jucat de un Adrian Văncică în vervă) şi este nevoit să aibă grijă de o mamă bolnavă de Alzheimer.
Bătrâna este interpretată emoționant de una din marile actriţe ale României, Valeria Seciu, revenită spectaculos în ultimii ani pe marele ecran cu roluri secundare în filme precum „Aurora” (2010), „Despre oameni şi melci” (2012) sau „Sunt o babă comunistă” (2013).
Tavi se hotăreşte să-şi ceară dosarul de la Securitate pentru a vedea cine l-a turnat în 1989 când a dat o dedicaţie muzicală la Europa Liberă. Destinatara melodiei „Roxanne“ era iubita sa din acea perioadă, Roxana (Diana Dumbravă), despre care află din dosarul consultat la CNSAS un lucru care îi dă existenţa peste cap.
Descoperirea îl împinge pe Tavi să pătrundă în viaţa şi în familia Roxanei, care are doi băieţi mici şi un fiu de 20 de ani (Anghel Damian) şi care este căsătorită cu un medic înstărit şi din acelaşi fost grup de prieteni din tinereţe, interpretat de un Mihai Călin în formă şi revenit de asemenea în cinema după câţiva ani.
Scheletul narativ are iz telenovelistic, dar, din fericire, regizorul Valentin Hotea reuşeşte să nu alunece foarte mult în sentimentalism, chiar dacă este departe de a zgudui sau măcar de a surprinde spectatorii, în pofida premisei ofertante – trecutul care invadează prezentul şi memoria în care amintirile încep să-şi piardă conturul.
Valentin Hotea menţine își menține filmul într-o zonă sigură, călduţă, accesibilă unui public larg, fără a-şi asuma vreun risc. Dialogurile, credibil construite, sunt denotative, ferite de umbre, ascunzişuri sau sugestii. Totul trebuie explicat, rezolvat, clarificat.
Este un cinema clasic, dar fără forţă, care încerca să iasă – timid – din paradigma stilistică (la rândul ei extrem de diversă) a Noului Cinema Românesc, căzând însă într-o altă paradigmă, a cinemaului cuminte şi, prin urmare, mai puţin atractiv.
Iar asta se vede inclusiv prin folosirea în dialoguri a tehnicii plan-contraplan, greu de găsit în producţiile româneşti ale ultimilor ani, dar extrem de familiară în filmele mainstream și în serialele de televiziune. Camera nu se teme de chipurile actorilor, care devin, deloc surprinzător, indicatoare ale trăirilor şi sentimentelor de moment ale personajelor, facilitând accesul publicului la emoții.
Debutul lui Vali Hotea se sprijină în primul rând pe distribuţie şi pe scenariu şi are meritul că nu-şi propune mai mult decât poate duce, fiind un film agreabil, echilibrat şi de suprafaţă, însă capabil să-şi creeze un public al său.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.
Textul este varianta ușor modificată a unei cronici de întâmpinare apărute tot pe Ziarul Metropolis în octombrie 2013, la momentul lansării filmului „Roxanne” în cinematografele din România.