-->

Sarmalele Reci Acoustic: anatomia melancoliei
https://www.ziarulmetropolis.ro/sarmalele-reci-acoustic-anatomia-melancoliei/

S-a consemnat miercuri, înspre noapte, la Teatrul Mignon din Capitală, un concert de serie mică: Sarmalele Reci Acoustic. Am fost acolo ascultător.

Un articol de Andrei Crăciun|10 aprilie 2014

Ați ajuns vreodată la Mignon? Cum se anunță încă din titlu, teatrul acesta e intim. E frumos acolo, se poate visa înăuntru, se poate medita, te poți gândi afectuos, te poți gândi senzual la timpul trecut.

Îmi plac, îndeosebi, minutele de dinainte de începerea oricărui spectacol, minutele acelea când sunt realizate ultimele acorduri, cele fine, cele fără de care nu se poate. Se mai umblă la lumini, o solistă își aranjează, poate, cu emoție șuvițele rebele, un chitarist discută, fără cuvinte, cu încheietura mâinii sale drepte.

Câteodată, un membru al personalului auxiliar întreabă, fără ostilitate, dacă mai e ceva de făcut și primind aviz negativ se retrage bunul Dumnezeu știe unde.

Îmi păstrez dreptul intangibil la subiectivism. Îmi plac „Sarmalele Reci“. Nu sunt aici până la capăt cronicar, sunt aici, la bine, alături de femeia pe care o iubesc, pentru că găsesc în muzica lui Zoltán András și a celor de care s-a înconjurat o evadare necesară. Temperamental, sunt un melancolic.

În cartea de muncă se întâmplă să fiu ziarist. Deci ziarist am primit recent din (doar!) două surse independente asigurări că trecutul este singura formă suportabilă de viață. O idee nu foarte accesibilă contemporanilor mi-a fost încredințată de sursele acestea: cum prezentul e întotdeauna obsedant, iar viitorul nu există încă, trecutul rămâne totul.

Trecutul poate fi rescris, capodoperele sunt posibile doar la perfectul compus. Găsesc totodată „Sarmalele Reci” cel mai bun titlu de trupă care s-a dat până acum în limba noastră. Dată fiind creativitatea tot mai fragilă a celor ce vin, îmi păstrez și scepticismul că va fi măcar egalat.

Marile speranțe neîmplinite

Muzica „Sarmalelor Reci” abundă în ironie, e o ironie subțire, întotdeauna amară, lasă se întrevadă acea inteligență care se refugiază în cinism vag și în mari speranțe, cele mai multe neîmplinite.

„Sarmalele Reci” au un repertoriu din care nu lipsesc șlagărele, căci putem să le spunem așa, își au și ei baricadele de la înălțimea cărora luptă de douăzeci de ani, dar cu adevărat important mi se pare că nu au coborât nici în comercial, nici în mediocritate.Sarmalele reci Dorin Tutuianu Photography

Chiar când eram vizitat de acest gând, a intrat în sală Zoltán András, îmbrăcat întru totul în negru. A rămas tot subțire, a îmbătrânit, dar puțin, ca un Peter Pan din care a fost evacuat excesul, are de-acum coafura lui Mireille Mathieu din care lipsește doar bretonul și emană o fragilitate meticuloasă.

E, indiscutabil, o apariție. Mă simt solidar cu omul acesta, care nu se ferește să se alăture cauzelor bune, dacă mai contează pentru cineva ce e o cauză bună în timpul nostru, care are și el forța naivității de a credea că lumea poate deveni mai bună, care își pune arta în contra tuturor felurilor de cianuri. Îmi place. E vizibil că e un idealist.

Concertul a fost, cum l-am așteptat, magnific. Vioara, violoncelul, chitarele, tobele, acordeonul, clapele, mandolina s-au lăsat bine cântate.

A fost un moment, căruia previzibil îi voi spune momentul culminant, când îți venea să ieși în stradă, în Hristo Botev, și să chemi oamenii, fie ei pedeștri sau șoferi, să ți se alăture.

Trecătorilor, nu mai aveți urechi să auziți? Aici are loc o minune! Înăuntru era o magie pe care o voiai împărtășită, deși probabil că tocmai aceasta era magia – că nu putea fi împărtășită decât cu câțiva, puținii care mai înțeleg.

Sala de la Mignon, deși nu vastă, n-a fost plină. Au fost locuri libere. Le-am privit ca pe o dureroasă normalitate: confirmarea faptului că tot mai puțini pot să discearnă marea frumusețe de restul.

Ca un alt Novecento

Am extras, în timp ce degetele lui Zoltán András culegeau din acordeon note care nu știam că există, ca un alt Novecento la un teribil pian, câteva idei cu privire la destinul „Sarmalelor Reci”. Le expun aici, punctual, decurgând una din alta, fără pretenții de precizie matematică.

a) „Sarmalele Reci” au fost cândva în mainstream. Erau anii `90, țara era și atunci greșită, dar uite că existau mult mai mulți în stare să asculte de la cap la coadă un album „Sarmalele Reci” și să-l înțeleagă. Acum nu mai sunt. De ce?

b) „Sarmalele Reci” au remarcat, fără diplomație, că țara noastră ne vrea proști și că un frumos viitor luminos li se arată celor idioți. Viitorul profețit e deja aici. Idioții s-au înmulțit și stăpânesc de-acum pământul.

În anii `90, oamenii ascultau, îndeobște, Nirvana. Acum ascultă îndeobște Justin Bieber sau unele făpturi monosilabice atașate unor sâni, de altfel splendizi. Căderea aceasta e cumplită.

c) „Sarmalele Reci” cântă încă în limba română. Limba română este, cred, cel mai bun lucru pe care îl avem. Are o expresivitate care a fost, cândva, accesibilă până și adunărilor largi, populare. Batjocorită, redusă la cele câteva rime preferate pe undele scurte, limba română practicată în textele „Sarmalelor Reci” și-a pierdut nu forța de seducție, ci masa care ar putea s-o cuprindă.

d) „Sarmalele Reci” nu s-au adaptat noii realități românești, dar și universale, care încurajează impostura. Zoltán András a rămas un artist într-o lume de meșteșugari. Explic: artistul este acela care își urmează obsesiile, care își explorează temele, independent de piață. Meșteșugarul, chiar și cel bun, e doar un executant al direcțiilor pe care i le impun cele mai recente studii de piață.

e) Dar şi lumea despre care cântă Zoltán András a dispărut. E o insulă care nu mai există decât în inimile și în mințile unora dintre noi. Nu se mai practică preludii în afacerile sentimentale, nu se mai practică şprițul cu sifon, căci sifonul însuși a devenit atât de rar. Gașca de la bloc nu mai e demult deloc.

Au ei un vers: „Numai bietul Ţuți e mort la Revoluție”. E inactual. Toți am devenit cumva aidoma bietului Țuți. Toți am murit în niște Revoluții, în care, adesea, nici n-am remarcat că am fost. Lumea aceea, da, nu mai există. Era lumea în care MTV-ul era MTV, în care, neștiind cum va fi, visam cu toții departe, era lumea în care dacă telefonul nu suna începea drama, căci nici măcar modul silențios nu se inventase. Telefoanele erau și ele pe atunci telefoane.

A fost o lume – iar acum mă adresez celor mai tineri – de o fermecătoare mizerie. Cele mai frumoase concerte erau unplugged și se întâmplau la chefuri, în bucătării. Această copleșitoare senzație, că îmi cântă Sarmalele Reci în bucătărie, m-a urmărit de la primul la ultimul cuvânt în noaptea de la Mignon. E un sentiment, vă asigur, înălțător. În plus, ce trupă mai are chitarist care seamănă în egală măsură cu Slash și Ludovic al XIV-lea?

f) Zoltán András este, bănuiesc, un maniac al melancoliei. Nu o dată s-a putut vedea că în ochii lui e un câmp de luptă, cum doar sentimentalii cunosc. Cântecele sale sunt răscolitoare în cel mai înalt grad și cel mai mult îmi place că, în timp, după ce toate tușele de noutate dispar, după ce muzica „Sarmalelor” inevitabil se clasicizează și rămâne doar esența, se pot vedea limpede acolo cicatricile. Cine mai știe să vadă frumusețea unor cicatrici pe inimă?

g) Publicul nu foarte numeros, dar eterogen (nostalgici cu mustăți veritabile, dar și oameni incredibil de tineri) de la Mignon este, în definitiv, o veste bună. Formația asta va fi, cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi, suma unor amintiri.

E o agonie să divizezi bucuria la mii sau chiar milioane de oameni. Adevărata intensitate a frumuseții din noaptea acustică trebuia să li se arate doar câtorva apostoli. E o lecție ceva mai veche, despre care voi scrie, poate, altă dată.

P.S.: „Sarmalele Reci” au insistat să își încheie spectacolul la timp încât să prindem cu toții ultimul metrou. Bisurile au făcut această cerință delicată inutilă.

Foto cu Sarmalele Reci: Dorin Tutuianu

05
/11
/24

Născută în România și stabilită în Elveția, Teodora Brody a reușit să se facă remarcată în jazzul clasic alături de celebrul pianist Johnny Răducanu la sfârșitul anilor 90, devenind pionieră în fuziunea dintre jazz și doina românească.

31
/10
/24

Festivalul SoNoRo începe mâine, 1 noiembrie 2024, cu un concert care deschide ediția nr. 19, intitulată Ex libris, la Palatul Bragadiru. Concertul „Păstorii nopții”, inspirat de cartea cu același titlu a scriitorului brazilian Jorge Amado, va fi susținut de Alexis Cárdenas & RECOVECO. Festivalul se va desfășura în București până în 11 noiembrie, apoi va continua în Cluj-Napoca în perioada 12-17 noiembrie.

03
/10
/24

Publicul bucureștean este așteptat în număr cât mai mare pentru a sărbători, de ziua lui Munteanu, facerea de bine. Și pentru a susține prin participarea la festival construirea primului teatru din istoria României exclusiv din donații - Grivița 53.

03
/10
/24

Ministerul Culturii susține prezența României în Village de la Francophonie / Satul Francofoniei, în contextul Summitului Francofoniei de la Paris, participare care se va centra în jurul marilor festivaluri internaționale de muzică, artele spectacolului și cinematografie.

27
/09
/24

Dincolo de limitele convenționale ale muzicii, într-un cadru remodelat vizual, recitalul Multicello :: J O Y al violoncelistei austriece Ana Topalovic este o fuziune dintre cele mai originale între armoniile clasice și cele contemporane. Evenimentul se va desfășura pe data de 5 octombrie 2024, ora 20.00, (acces de la 19:30) la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași (Str. Păcurari nr. 4). Biletele sunt disponibile online.

27
/09
/24

Pe 27 și 28 septembrie, Mega Mall îi invită pe toți pasionații de muzică la două seri de concerte cu Grasu XXL, AMI, Mario Fresh și Alexandra Căpitănescu. Evenimentele vor avea loc la ultimul nivel al parcării de la etajul 2B, iar intrarea este gratuită în baza brățării de acces, obținută prin aplicația SPOT. Accesul se face începând cu ora 18.00.

24
/09
/24

Teodora Brody este o interpretă vocală capabilă să vrăjească publicul din întreaga lume prin arta sa, care cuprinde și depășește jazz-ul, muzica clasică și muzica rădăcinii ei românești. Pentru cel mai recent album al său, „Rhapsody”, Teodora Brody și-a unit forțele cu una dintre cele mai formidabile orchestre ale lumii – London Symphony Orchestra – pentru a scrie un nou și incitant capitol al călătoriei sale prin repertoriul muzicii clasice, reimaginând lucrări binecunoscute de Beethoven, Bartók, Enescu și alți compozitori, în noi și curajoase interpretări vocale.