Relansat pe platforma Cinepub, „Senatorul melcilor”, filmul cu care Mircea Daneliuc participa în 1995 în Competiţia oficială a Festivalului de la Cannes, este o satiră politică în care grotescul este îmblânzit prin comic.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 decembrie 2016
Deşi ia forma unei parabole despre putere şi despre transferul, prelungirea reflexelor din comunism în societatea de tranziţie, „Senatorul melcilor” porneşte de la premise narative realiste, plauzibile, este realizat în decoruri naturale şi are situaţii şi personaje credibile (în ciuda tuşelor asumat caricaturale).
Un senator, Vârtosu (unul din cele mai bune rolurile ale lui Dorel Vişan), vine de la Bucureşti la o vilă de protocol undeva la munte (despre care se spune că l-ar fi găzuit pe însuşi Charles de Gaulle în timpul vizitei sale în România lui Ceauşescu), pentru a inaugura o turbină eoliană lângă un baraj din apropiere, pentru a-şi petrece weekend-ul departe de sarcinile din parlament şi, eventual, pentru o escapadă sexuală (trimiţându-şi, cu Dacia neagră de serviciu, soţia şi fiica la soacră).
Venirea senatorului – văzut ca simbol absolut al puterii de la Bucureşti – declanşează o avalanşă de gesturi de solicitudine sau, mai curând, de servilism din partea persoanelor locului cu oarecare funcţii: misterioasa administratoare a vilei, îmbrăcată mereu provocator (Camelia Zorlescu), primarul cu bască şi servietă ca în timpului fostului regim (regizorul Haralambie Boroş), secretarul (Florin Zamfirescu), poliţistul şi un alt oficial (Nicolae Albani, cel care interpreta rolul principal în „Croaziera”).
Toate aceste personaje secundare sunt caricaturizate, ridiculizate, iar relaţiilor lor cu senatorul sunt principalele surse de umor. Într-un gag reuşit, poliţiştul corpolent aleargă în întâmpinarea maşinii lui Vârtosu, iar zgmotul paşilor săi rapizi pe aleea de ciment răzbate strident în liniştea naturii, producând un efect comic. Primarul este într-o continuă alergătură pentru a-i face pe plac senatorului, în jurul căruia gravitează ca un subaltern docil, temător să nu comită nicio greşeală. Secretarul umple permanent portbagaje cu mâncare şi băutură.
„Senatorul melcilor” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
De cealaltă parte, se află simplii localnici, care îl întâmpină pe Vârtosu cu doleanţe, şi o învăţătoare (Cecilia Bârbora), care joacă rolul traducătoarei din franceză pentru o echipă de două jurnaliste şi un cameraman veniţi din Elveţia (interpretaţi de Madeleine Thibeault, Clara Vodă şi Dan Chişu). Prezenţa străinilor şi dorinţa de a-şi crea o imagine bună îl determină pe senator să devină excesiv de ospitalier, ceea ce declanşează o serie de întâmplări – unele comice, altele tragice (cum este conflictul interetnic încheiat cu victime şi cu incendierea unei părţi a satului din propiere, şi asta din cauza unei tentative de viol în timpul căutării de către săteni a melcilor ceruţi la masă de senator, pentru a-şi impresiona oaspeţii). La fel ca în alte filme ale sale, Daneliuc este preocupat de discrepenţa dintre aparenţă şi realitate, dintre imaginea fabricată şi reala natură umană.
Pe de o parte, „Senatorul melcilor” se doreşte o radiografie fidelă a anilor ’90, amestecând mai multe obsesii ale perioadei (de la aderarea la Consiliul Europei, investiţiile străine şi clişeele rasiste asupra minorităţilor, la conflicte interetnice şi celebrele vizite ale mai marilor vremii). O descriere caustică, venită din partea unui cineast care a fost anti-sistem nu doar post-Revoluţie, ci chiar mai incisiv în timpul comunismului.
Pe de altă parte, filmul este un portret minuţios al puterii, mai exact al unui reprezentant al ei – „dom’ Senator” – a cărui presupusă armură este permanentă subminată, până la căderea lui Vârtosu în grotesc şi patetic (aşa cum este momentul aparentei sale căinţe, când, doar în chiloţi, plânge în genunchi printre oalele din bucătăria vilei). Jocul nuanţat şi subtil al lui Dorel Vişan face ca Vârtosu să nu fie o doar o eficie, un simplu simbol, ci un personaj viu – ridicol, comic, memorabil.
Articol apărut şi pe blogul lui Ionuţ Mareş.
