CRONICĂ DE FILM „Soul” (2020), noua animaţie a lui Pete Docter şi a Studioului Pixar, debordează de fantezie şi reia ambiţia din „Inside Out” (2015) de a crea imagini şi personaje animate accesibile pentru a reprezenta concepte abstracte.
Un articol de Ionuţ Mareş|23 martie 2021
Trebuie să fie greu să ieşi cu un nou film după o capodoperă de un succes uriaş ca „Inside Out” (2015), care vorbea despre bogatul univers emoţional al fiecăruia dintre noi printr-o galerie simpatică de personaje animate făcute să ne reprezinte sentimentele.
În „Soul” (2020), spiritul creativ al Pixar, Pete Docter, alături de co-regizorul Kemp Powers, animează din nou ceva abstract şi universal: momentul în care sufletul se zbate între viaţă şi moarte (sau, mai exact, viaţa de apoi).
Sigur, ideile adunate în „mesajul” filmului pot părea luate dintr-un manual ieftin de filosofie pentru începători sau chiar dintr-o carte motivaţională disponibilă pe orice tarabă: Viaţa e frumoasă nu atât prin aspiraţiile deşarte de glorie pe care ni le facem, ci prin capacitatea de ne bucura de simplitatea lucrurilor din jurul nostru şi de emoţia şi misterul fiecărei clipe.
Însă pentru ca o astfel de concluzie să nu devină un truism iritant, filmul dezvoltă o poveste în care protagonistul, un pianist de jazz pe nume Joe (a cărui voce e asigurată de Jamie Foxx), mai primeşte o şansă la viaţă după ce, în euforia că va susţine în sfârşit un concert pe o scenă, cade într-un canal pe o stradă din New York.
Aşa cum ne-a obişnuit, Pete Docter porneşte cu momente „realiste” de animaţie, recognoscibile pentru un anume stil Pixar, pentru a ne familiariza cu personajul şi cu lumea sa aparent anostă, de pianist de jazz ratat, nevoit să le predea muzică unor elevi afoni şi să suporte cicălelile mamei sale croitorese.
„Soul” decolează spectaculos atunci când fantezia care l-a făcut celebru pe Pete Docter preia controlul. Narativ, este momentul când sufletul lui Joe se află pe drumul spre viaţa de apoi, însă decide să amâne cu orice preţ pasul dincolo pentru că, în fond, în acea seară, trebuie să se bucure de mult aşteptatul său succes pe pământ.
În aceste momente care debordează de imaginaţie se vede cel mai bine talentul lui Pete Docter de a face o animaţie teribil de stimulantă din concepte abstracte, din diverse teorii despre viaţă, moarte şi trecerea între ele (şi nu neapărat într-o singură direcţie).
Purgatoriul în care ajunge sufletul lui Joe e conceput ca o lume virtuală infinită, populată de nenumărate creaturi mici şi jucăuşe, reprezentări vizuale ale personalităţilor ce aşteaptă să se coboare în trupurile oamenilor care apar pe pământ, şi păzită de nişte gardieni transparenţi, desenaţi din simple linii luminoase.
Apogeul călătoriei în acest spaţiu unic e atins pe teritoriul întunecat al sufletelor damnate şi ale celor care pe pământ practică o formă sau alta de meditaţie spirituală. Iar pendularea permanentă între lumea fizică şi reflecţia ei în universul imponderabil este motorul poveştii şi sursa celor mai suvuroase secvenţe.
Născocirile lui Pete Docter şi ale colaboratorilor săi reuşesc să transforme o naraţiune aparent banală într-o viziune cinematografică deopotrivă entertaining şi plină de idei.
