CRONICĂ DE FILM „Spioni de ocazie” (2021), noul documentar al Oanei Giurgiu, disponibil în cinematografe, aduce în atenţie o poveste fascinantă de spionaj din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a vizat şi România. Formal, însă, filmul nu se ridică la înălţimea subiectului său.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 aprilie 2022
Este un truism că, în cazul documentarelor despre evenimente din trecut, cea mai mare problemă este găsirea imaginilor potrivite. Sau, în unele situaţii, pur şi simplu descoperirea unor arhive vizuale, de orice natură.
Atunci când ele nu există, cineaştii sunt nevoiţi să recurgă la tertipuri. Cele mai banale – şi uzate din cauza suprautilizării lor în documentarele didactice de televiziune – sunt reconstituirile cu actori. Sunt cazuri, rare, când această tehnică, folosită cu inventivitate de regizori de nonficţiune, dă rezultate formidabile şi duce la un cinema valoros. Însă de cele mai multe ori ea rămâne o simplă cârjă, la care se apelează pentru a ilustra informaţiile livrate prin voice-over. E o specie de documentar extrem de puţin ofertantă.
Oana Giurgiu pare să-şi fi dat seama de riscurile reconstituirilor tradiţionale în realizarea noului ei documentar, “Spioni de ocazie” (2021). Aşa că, pentru a completa vizual poveştile spuse prin comentariul din off despre tinerii sionişti proaspăt ajunşi în Palestina şi trimişi de serviciile secrete britanice, cu ajutorul Mossad, în 1944 în ţări din Europa de Est aflate sub controlul sau influenţa Germaniei naziste (România, Ungaria, Iugoslavia, Slovacia), pentru a încerca să salveze prizonieri de război, apelează la reconstituiri prin fotografii (realizate de Alex Gâlmeanu) cu actori deopotrivă profesionişti şi neprofesionişti, aleşi să semene măcar puţin cu spionii reali (de la care nu au rămas, înţelegem, decât foarte puţine imagini). Ele sunt completate cu înregistrări reale de arhivă (aparent din jurnale de actualităţi ale vremii) şi cu interviuri noi cu câţiva istorici.
Ideea cu fotografiile, montate deseori să sugereze o anume mişcare şi să reconstituie presupuse scene din periplul spionilor de conjunctură prin ţările lor de origine (montajul îi aparţine Letiţiei Ştefănescu), e cea care ridică cele mai multe probleme.
Pe de o parte, ea se dovedeşte salvatoare în încercarea cineastei de a spune prin imagini o istorie care, prin natura sa secretă, nu trebuia să lase prea multe urme şi ajută (doar puţin) la digerarea cantităţii uriaşe de informaţii oferite, în engleză, prin voice-over (care e un amestec între o voce a unui narator obiectiv, ceremonial, şi câteva voci la persoana întâi care aparent citesc fragmente din amintirile sau jurnalele unora dintre spioni).
Pe de altă parte, fotografiile, al căror alb-negru nu poate ascunde curăţenia lor, latura lor artistică pronunţată, riscă să atragă prea mult atenţia asupra lor şi produc uneori un asumat efect comic (dat în principal de mimica exagerată a celor fotografiaţi şi de unghiurile de fotografiere) care e într-un contrast cvasi-nejustificat cu gravitatea întâmplărilor în sine (faptul că unii oameni îşi riscau viaţa încercând să îi salveze pe alţii).
Marele merit al documentarului este că scoate la suprafaţă acest mic capitol al istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial şi a acestei părţi a Europei, iar operaţiunile de spionaj care constituie subiectul filmului (şi peste care Oana Giurgiu a dat când realiza precedentul său documentar, “Aliyah DaDa”, despre emigrarea evreilor din România spre Israel) sunt, într-adevăr, spectaculoase.
În acelaşi timp însă, numărul mare de personaje aduse în scenă încă de la început (şi asupra cărora se va reveni alternativ pe parcurs), schimbările dese de registru stilistic (de la interviuri filmate convenţional, la arhive şi apoi reenactment-uri) şi trecerea de la o operaţiune la alta şi de la o ţară la alta, într-o mişcare de paşi înainte şi paşi înapoi prin care montajul încearcă să pună ordine în stufărişul de date şi fapte, fac ca filmul să devină de la un punct încolo obositor, greu de urmărit.
Nu îi lasă spectatorului aproape niciun moment de respiro şi de reflecţie.
La final, senzaţia e că un subiect atât de fascinant nu şi-a găsit forma cea mai stimulantă cinematografic prin care să fie pus în valoare.
„Spioni de ocazie” a intrat în cinematografe la 29 aprilie, fiind distribuit de Transilvania Film.
