Am avut privilegiul să văd un spectacol de teatru îndelung pregătit şi aşteptat. La Unteatru. Pescăruşul, de Cehov, în regia lui Andrei Şerban. O primă colaborare cu teatrul independent Unteatru, o şansă extraordinară oferită unor actori care şi-au arătat din plin măiestria, într-o sală arhiplină. Un Cehov foarte conturat, cu personaje bine definite, cu distribuţie multiplă pentru fiecare rol. Un Cehov care-şi face auzită vocea mai ales prin manifestul Teatrului: Avem nevoie de Teatru.
Un articol de Andreea Nanu|19 iunie 2018
Teatrul trebuie să caute forme noi. Iar dacă Teatrul îşi va epuiza la un moment dat resursele interioare, capacitatea de a inventa şi de a se reinventa, mai bine să nu avem teatru deloc. Interesantă provocare! Însă Pescăruşul nu este doar despre Teatru; Pescăruşul este o metaforă despre Artă şi condiţia artistului în lumea contemporană, despre puterea artei de a transfigura şi de a îmbogăţi realitatea cu sensuri noi. Dar şi un tulburător dialog al artistului cu sine însuşi;sunt puse sub lupă dilemele creatorului, provocările care se nasc din confruntarea cu propriile limite sau cu limitele publicului receptor. Ce înseamnă să-ţi urmezi vocaţia, să tânjeşti după recunoaştere şi glorie, dar şi să-ţi accepţi esecurile, să munceşti pentru ceilalţi în încercarea neobosită de a le dărui o frumuseţe răscumpărătoare, să înduri, cum spune Nina la final, să crezi până la capăt în forţa actului creator.
Andrei Serban
La Unteatru am redescoperit personajele lui Cehov într-o notă diferită faţă de montările clasice. În lectura regizorală a lui Andrei Şerban vocile feminine sunt puternice, în splendoare sau decadenţă. Un cor de tragediene în căutarea iubirii: actriţa Arkadina, abuzivă şi manipulatoare, încearcă să păstreze afecţiunea scriitorului Trigorin; Maşa poartă doliu după viaţa fără Kostea, smulgându-şi iubirea din piept ca pe o buruiană şi acceptând un mariaj de convenienţă cu învăţătorul Medvedenko; Polina tânjeşte după afecţiunea doctorului Dorn îndurând umilinţele lui Şamraev, culminând cu Nina care se prăbuşeşte, ca un Pescăruş sacrificat, la picioarele mediocrului Trigorin. Mihaela Trofimov interpretează o Arkadina grande dame, maiestoasă, frivolă şi cinică. Iubirea e pentru ea un trofeu, un rol care trebuie recucerit în permanenţă, printr-un efort cotidian de a-ţi purta masca, totul comme il faut. Deşi foarte expresivă în dimensiunea ludică, interpretarea ei este echilibrată de note melancolice, salvând de la un comic uneori prea demonstrativ acea gingăşie cehoviană, firescul feminităţii. Alina Rotaru este o Nina ingenuă, pasionată de teatrul pe care-l percepe mai puţin ca vocaţie şi mai degrabă ca pe o promisiune a gloriei de dragul căreia ar sacrifica totul. Viaţa îi va demonstra cât de greu este să onorezi acest legământ – mai degrabă un pact cu diavolul. Alina Rotaru construieşte gradat evoluţia celor două Nine, fata simplă de la ţară, atrasă de magia teatrului şi promisiunile iubirii, şi Nina din final, care iese din scenă trăgând după ea fantoma Pescăruşului mort -un trofeu, o iubire sacrificată, o viaţă distrusă.
Richard Bovnoczki portretizează un Trigorin care, dacă ar fi să-l parafrazez pe istoricul Paul Johnson, pune ideile în faţa omului. Scriind o pagină, scriitorul creează o lume. Este, şi pentru „intelectualul” Trigorin, un sentiment irezistibil. Persecutat de darul cuvintelor, Trigorin este ceea ce lasă Literatura din el. Nu poate să păstreze echilibrul între scris şi viaţă. Se îndrăgosteşte de Nina, are intuiţia purităţii, a ingenuităţii care-l poate salva; o iubeşte sincer, dar nu ca pe o femeie, ci o foloseşte ca pe o idee. Trigorin nu poate reţine din experienţa capitală a întâlnirii cu Nina decât ideea de iubire, iar Nina sfârşeşte într-o pagină de literatură. Deşicelebru, caracterul îl trădează, împiedicându-l să se ridice la înălţimea a ceea ce a scris în cărţile lui: „dacă vreodata vei avea nevoie de viața mea, vino și ia-o!” În realitate, Trigorin e incapabil să-şi dăruiască viaţa cuiva, nici Arkadinei, cu atât mai puţin Ninei. Scriitorul nu reuşeşte să-i dăruiască Ninei decât un copil care se naşte mort, fiindcă e conceput dintr-o iubire-idee, încremenită şi moartă. De fapt, aşacum era el în momentul în care cei doi s-au cunoscut. Un Pescăruş frumos dar uscat pe dinăuntru. Un Pescăruş împăiat. Ca acela pe care i-l va aduce, în finalul hivernal, Şamraev.
Trigorin are un unic moment de autenticitate: „Îmi place să pescuiesc…să stau în amurg…să privesc pluta undiţei”. Nina îi răstălmăceşte confesiunea, vorbindu-i despre presupusele lui „bucurii ale creaţiei” în afară de care „nu mai există nimic altceva.” Trigorin e prins între două femei care nu-l ajută. Arkadina e posesivă şi manipulatoare. Nina e, în ciuda bunelor ei intenţii, îndrăgostită de „nimbul” marelui scriitor pe care încearcă să-l cucerească (aşa cum citeşte Arkadina, în oglindă, din Maupassant) prin „laude, drăgălăşenii şi răsfăţuri.” Un triunghi amoros în care nimeni nu e sincer. Iubirea e un Pescăruş care-i „survolează” doar;e nevoie de intervenţia unui al patrulea personaj, Kostea,care împuşcă pasărea aruncând-o la picioarele lor. Iubirea, o ţintă ratată, o jertfă – sau realitate jertfită. Însă metafora nu-i ajută să (se) cunoască, lumile protagoniştilor nu comunică. Trigorin hamletizează, se plimă cu o carte în mână, într-o relaţie de iubire-ură cu sine însuşi. Vrea, ca şi ceilalţi, „altceva”. I se potriveşte ce spune Kundera, „viaţa e în altă parte”. Trigorin vrea să fie Nina pentru ca scrisul lui „să aibă viaţă”, iar Nina vrea să fie Trigorin, ca să simtă cum e „când eşti celebru”. Vor să fie unul în locul celuilalt, dar nu se doresc cu adevărat unul pe altul. Efortul lui de demitizare e trecut cu vederea de o Nina excesiv de romantică. Inversând rolurile, acum ea este cea care pune ideea (de iubire) înaintea omului. „Ce vezi dumneata frumos, eu trebuie să scriu, să scriu, să scriu, să port povara gândului care nu mă părăseşte niciodată…” Adevărata bătălie, pare să ne spună Cehov, e pentru Suflet, nu pentru Metaforă. Aici e şi punctul culminant al lui Trigorin, mărturisirea lui: nu se poate detaşa, e robul scrisului şi „simte că-şi iroseşte viaţa”. Singurul fel în care Trigorin poate să o iubească pe Nina este „făcând literatură”. De la idealismul iniţial, Trigorin sfârşeşte democratic : „…e loc pentru toată lumea.” El nu ia decizii în ceea ce-l priveşte, o roagă pe Arkadina:
Richard Bovnoczki
„Renunţă la mine.” E bărbatul gesturilor indirecte, o sumă de reflecţii în oglindă. Se foloseşte de ceilalţi, camaterie primă pentru scrisul lui. Dar are şi o nevoie mai intimă: să fie „citit” de ceilalţi, pentru a simţi că trăieşte. Arkadina îl stăpâneşte demonstrându-i că e singura care ştie să-l citească „cu adevărat”. Cine ar putea rezista? Aici, „a scrie” şi „a citi” devin experienţe ontologice, nu mai sunt activităţi creatoare ci malformaţii, malignităţi ale felului firesc de „a fi”. Sucombă la final: „N-am voinţă. Niciodată n-am avut voinţă… Ia-mă, du-mă, să nu mă laşi să fac nici un pas fără tine.”
Trigorin denunţă refuzul oamenilor de a înţelege realitatea lui, ca artist – e realitatea lui Cehov, recunoaştem strigătul lui. Nina chiar mărturiseşte că refuză să înţeleagă, în finalul monologului ei suprarealist chiar „ameţeşte”. Se salvează asumându-şi consecinţele alegerii făcute. Spre deosebire de Trigorin, care se întoarce la ale lui, făcând o buclă perfectă, ca luna bântuind lacul – un Trigorin lunatic şi somnambul, bântuindu-şi propria viaţă.O condiţie tragică, o dramă reală şi profundă pe care Cehov o construieşte subtil dar care în montarea lui Andrei Şerban pare, pe alocuri, sufocată de senzualitate. O senzualitate exacerbată conduce, la fel ca şi comicul strident, la impresia exagerată de „mecanism lipit peste viaţă”, sacrificând astfel „afecţiunea” şi „tandreţea” unui Cehov care „refuză să judece”, cum frumos notează George Banu în „Cehov, aproapele nostru.”
Un alt cuplu care mi-a atras atenţia a fost învăţătorul Medvedenko, interpretat de Liviu Pintileasa care face dovada măiestriel lui de actor de comedie, găsind în joc resurse inepuizabile de a reda ridicolul unui destin în fond cât se poate de dramatic, găsind nuanţele juste pentru micile neajunsuri, pentru măruntele detalii care, cumulate, dau tragedia unei vieţi. Maşa, interpretată de Sabrina Iaşchevici, oferă poate cea mai dură imagine a evadării din viaţă, prin consumul de droguri, înecul dezinvolt în votca rusească, cu o sa
dică plăcere a autodistrugerii. Un personaj în nuanţe sumbre care, la fel ca Medvedenko, ne spune adevăruri crunte – moartea, ratarea – făcându-ne să râdem cu lacrimi. O partitură fabuloasă joacă Florina Gleznea interpretând-o pe Polina în dialogul savuros cu doctorul Dorn (Richard Bovnoczki), revărsându-şi patosul de tragediană într-un colorat cazacioc rusesc, efectul fiind o secvenţă comică de cea mai bună calitate. Acel comic care nu întinde coarda stridenţei ci dimpotrivă, irigă subteran drama cotidiană – iubirea ratată, frustrarea, dezgustul. Această distribuţie Polina-Dorn are meritulde a-şi fi construit un dialog constantde-a lungul spectacolului, prin mici gesturi care-i leagăpe protagonişti şi trimit mereu la povestea lor, conferindun legato, un plus de coerenţă.
O prezenţă cu totul specială este Sorin, interpretat de Constantin Cojocaru. Seniorul Unteatrului şi Pescăruşul care survolează, cu amplitudine şi profunzime,o lume de ieri. El îşi face un uimitor autoportret:Omul care a vrut. L’homme qui a voulu. A vrut să scrie, dar n-a reuşit. A vrut să se însoare, însă a eşuat lamentabil. Şi-a dorit să trăiască la oraş, dar e obligat să-şi sfârşească zilele la ţară. A fost îndrăgostit nebuneşte de Nina, fără posibilitatea de ai-o mărturisi. Totuşi, culmea ironiei, i s-a întâmplat lucrul pe care nu l-a căutat: a devenit funcţionar la stat. Constantin Cojocaru păstrează în joc un echilibru între nota dominantă, de impetuoasă tragicomedie, în care personajele par paiaţe colorate care-şi afişează ostentativ pasiunile ca la bâlci, şi accentele de subtext, în care se împletesc melancolia, delicateţea sufletească, compasiunea autentică pentru sufletul pierdut al lui Kostea şi, în cele din urmă, luciditatea faţă de lumea imediată, sinceritatea cu care-şi priveşte propriul suflet: „omul care a vrut”. Şi Sorin este un Pescăruş care şi-a încheiat conştiincios călătoria, ajungând acolo unde ceilalţi doar râvnesc. Fiecare îşi poartă obsesiile, fiecare personaj e rănit de viaţă chinuindu-se să zboare cu aripile frânte, să mai planeze măcar o vreme pentru a ajunge la „odihnă”. Să ne odihnim spune Nina, ne vom odihni spune şi Sonia din Unchiul Vanea. Pescăruşul. A fi sau a nu fi?
Cehov schimbă accentul: a muri sau a suferi, adică supravieţuirea. O coborâre în infern? Nu, mai degrabă o descindere în intimitatea sufletului uman. Călătorie cu peripeţii în care ne ghidează chiar cel care mărturisea cât de singur este în viaţă, „ca în mormânt”.
Piesa aceasta, care se termină cu o moarte, sinuciderea lui Kostea, e caracterizată de Cehov drept „comedie”. De ce? Urmărind Pescăruşul de la Unteatru am realizată că este vorba despre comedia umană cu majusculă, iar aceasta nu exclude suferinţa, sacrificiul, lupta cu iluziile, singurătatea, ratarea, moartea. Adică tot ceea ce ne-am obişnuit că catalogăm drept tragedie. Publicul a răs mult. E drept că montarea lui Andrei Şerban încurajează, printr-un baroc al detaliilor, numeroase exituri comice din tragedia umană care seamănă atât de bine cu piatra compactă, dură, pe care personajele urcă şi coboară, în chip de scenă. Am ieşit din sală urmărită de fraza lui Oscar Wilde: dacă vrei să le spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă. Altfel, te vor ucide. E adevărat că suntem, şi noi şi teatrul, în epoca divertismentului. Important e să râdem cu sens. Şi orice revizitare a lui Cehov e un prilej de reconsiderare a propriului discernământ. Care e preţul vieţii, par să întrebe personajele? Răspunsul pare la fel de simplu: să trăim. Să ne fim unul altuia aproape, aşa cum Cehov a ştiut să rămână, în minunata formulă a lui George Banu, „aproapele nostru.”
Foto: UnPescăruş. UnCehov. UnTeatru – scena9.ro
