Întâmplarea a făcut să revăd recent într-un cinematograf din Palermo, la un cineclub şi în versiune originală, adică vorbit în engleză, nu dublat în italiană, „Sunset Boulevard”, clasicul film noir din 1950 al lui Billy Wilder.
Un articol de Ionuţ Mareş|8 decembrie 2021
Nu îl mai văzusem de câţiva ani şi nu-mi amintesc să fi avut vreo vizionare cu el pe marele ecran până acum, adică la Cinemateca Eforie din Bucureşti sau în vreun festival. Sau cel puţin nu într-o copie digitală restaurată, cum pare să fi fost cea din Italia.
Îi ştiam, evident, importanţa în istoria cinematografiei mondiale, în special a filmului noir, şi în cariera lui Billy Wilder – una din cele mai plăcute perioade ale începuturilor cinefiliei mele a fost când i-am luat la rând, cronologic, toate filmele acestui mare regizor.
Însă acum am încercat să privesc „Sunset Boulevard” fără să ţin cont de aura din jurul său. Ca şi cum l-aş fi descoperit. Cred că fiecare film clasic merită revizionat periodic, la vârste diferite, pentru a i se testa rezistenţa. În fond, fiecare etapă din viaţă ne îmbogăţeste sensibilitatea şi de multe ori ne schimbă perspectiva cu care privim filmele pe care credeam că le ştim.
Concluzia a fost că „Sunset Boulevard” e genul de film care seduce mai intens după ce ai trecut, ca spectator, de prima tinereţe.
Sigur, dibăgia regizorală a lui Billy Wilder poate fi înţeleasă şi, în consecinţă, admirată oricând – de la mişcările şi unghiurile deseori neaşteptate ale camerei, la dirijarea actorilor şi ritmul montajului.
Însă dramele celor două personaje centrale – visele spulberate şi agăţarea de ultima şansă, în cazul scenaristului ratat jucat de William Holden, şi dorul după gloria de altădată, până la delir, în cazul Normei Desmond (Gloria Swanson) – mi s-au părut mai puternice acum. Mai exact, m-au emoţionat mai tare, pentru că am avut senzaţia că le-am înţeles mai profund. Nu mai erau doar nişte idei abstracte, nişte teme generale.
Când ai 20, 25 sau chiar 30 de ani, deci nu ai apucat să trăieşti foarte mult şi speranţele îţi sunt încă intacte, dezamăgirile personale şi profesionale de felul celor prin care trece acest cuplu improbabil nu au cum să rezoneze în tine atât de pronunţat ca la vârsta când ai acumulat propriile experienţe.
Bineînţeles, lumea filmului despre care vorbeşte, romanţat, „Sunset Boulevard” are specificul ei. Dar suferinţele acestor două personaje singure, care se întâlnesc pentru o scurtă perioadă, sunt universale. Iar iscusinţa cu care le-a redat Billy Wilder face ca filmul să ne atingă şi astăzi, la peste 70 de ani de la apariţie.
