CRONICĂ DE FILM Sunt mari cineaşti la ale căror filme te uiţi pentru a vedea cu ce vin nou şi cum se reinventează (sau dacă reuşesc asta). Şi sunt mari cineaşti care nu mai au nimic de demonstrat şi pe ale căror noi filme le cauţi pentru a regăsi un stil şi un univers artistic care îţi sunt familiare şi în care ştii că te vei simţi confortabil.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 noiembrie 2022
Fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, laureaţi anul acesta pe Croazetă cu un premiu aniversar la a 75-a ediţie a Cannes-ului, fac parte din a doua categorie.
După ce, în anii `90, au reîmprospătat cinematografia europeană de autor prin abordarea lor hiperrealistă (care, la nivel estetic, a presupus în primul rând folosirea camerei de filmat pe umăr, în acord cu neastâmpărul personajelor), cei doi cineaşti belgieni îşi continuă de două decenii, de la un film la altul şi doar cu mici ajustări, demersul pur umanist.
Un demers în apărarea celor slabi, marginali, în special copii şi tineri (aproape toate titlurile filmelor fac trimitere la vârsta tuturor promisiunilor şi posibilităţilor), care sunt puşi în situaţii grele, dar care se luptă cu toată forţa lor pentru a ieşi din ele (de multe ori, deznodământul e tragic, la fel ca în viaţă).
De aici şi frământarea permanentă a protagoniştilor – sunt personaje mereu în mişcare şi care încearcă să îşi ducă la bun sfârşit scopurile, care nu ni se dezvăluie niciodată de la început, ci întotdeauna treptat, pentru a ne capta atenţia. Astfel de personaje sunt şi băiatul şi fata din “Tori et Lokita” (2022), imigranţi africani din Belgia care se dau drept frate şi soră pentru ca tânăra să poată obţine la rândul ei acte pentru şedere şi să lucreze legal.
Situaţiile în care fraţii Dardenne îi pun pe cei doi protagonişti pot fi considerate revoltătoare – ei sunt exploataţi de traficanţii, la rândul lor de origine africană (un bărbat şi o femeie), care i-au adus în Belgia şi care le iau mereu banii pentru a-şi acoperi “datoria”, vând droguri, pentru câteva zeci de euro, pentru un bucătar belgian, care o mai şi abuzează sexual pe fată, au probleme în a obţine documentele, încercând să păcălească autorităţile că ei chiar sunt soră şi frate, locuiesc la un cămin de unde nu au voie să iasă noaptea, iar tânăra trebuie să trimită bani mamei sale din Africa pentru ca adevăraţii ei fraţi să poată merge la şcoală. Însă, aşa cum ne-am obişnuit, nu ni se cere să le plângem de milă – nu e loc de sentimentalism în cinematografia fraţilor Dardenne.
De altfel, cele mai tulburătoare momente din film fie sunt lăsate cu totul în afara montajului (de exemplu, abuzurile sexuale), fie aparatul de filmat le surprinde de la distanţă sau ele se întâmplă atât de repede încât abia sunt sesizate, ca un incident firesc din viaţă. E modul celor doi cineaşti de a dedramatiza, de a ne manipula cât mai puţin posibil şi de a ne îndemna mai degrabă să observăm şi apoi să înţelegem, dincolo de abordările senzaţionaliste din media, mecanismele prin care societatea îi împinge pe oameni în situaţii care îi fac să acţioneze în moduri ce pot duce deseori la nenorociri.
În acest fel, revolta noastră de privitori faţă de nedreptate poate avea un impact emoţional mai mare, iar conştientizarea dramei devine mai acută. Un alt mijloc al fraţilor Dardenne de a obţine acelaşi efect de realism este prin scenariu: Tori şi Lokita sunt nişte luptători care au propria demnitate şi care încearcă să transfere în avantajul lor tot ce pot din împrejurările scandaloase în care sunt aruncaţi, chiar dacă asta înseamnă a-i păcăli pe alţii şi a-şi pune astfel viaţa în pericol.
Şi mai e ceva, extrem de important în cinematografia belgienilor: accentul nu e pus atât de mult pe drama celor doi protagonişti, cât mai ales pe legătura strânsă care se creează între ei şi care devine, de altfel, motorul filmului. Afecţiunea dintre ei îi împinge spre întâmplări riscante, dar e ca şi cum viaţa nu ar mai avea niciun sens dacă ei nu ar fi împreună, dacă ar pierde şi această ultimă fărâmă de bunătate într-o lume cinică. Iată esenţa umanismului din cinematografia celor doi cineaşti. Sigur că totul poate fi privit ca o demonstraţie, însă fraţii Dardenne ştiu să îşi impregneze filmul cu atâtea detalii şi cu o naturaleţe a gesturilor atât de puternică, încât realismul lor construit scapă de orice artificialitate şi te ţine captiv în magma sa plăcută.
Textul a apărut iniţial într-o broşură de texte critice pe care festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest” le-a dedicat-o în luna octombrie fraţilor Dardenne, omagiaţi printr-o retrospectivă de trei filme. Broşura poate fi citită aici.
„Tori şi Lokita” va intra din 16 decembrie în cinematografe, fiind distribuit de Independenţa Film.
