Tudor Caranfil şi povestea înfiinţării Cinematecii
https://www.ziarulmetropolis.ro/tudor-caranfil-si-povestea-infiintarii-cinematecii/

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost „Serile prietenilor filmului”, un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii – o poveste demnă însăşi de un scenariu.

Un articol de Ionuţ Mareş|9 februarie 2024

Recunosc că am o slăbiciune pentru cărţile de convorbiri, mai ales cu oameni de film. Întrebările bine puse unui interlocutor dispus să se deschidă spre confesiuni pot duce la mărturisiri revelatoare, la incursiuni neașteptate în diferite perioade şi chiar la detalii istorice inedite. Cred că fiecare personalitate care nu poate sau nu vrea să-şi adune singură amintirile într-un volum ar trebui să se lase pe mâna unui intervievator curios. 

Cunoscutul şi longevivul critic şi istoric de film Tudor Caranfil, plecat dintre noi în 2019, la vârsta de 87 de ani, nu a lăsat în urmă, din păcate, o carte de memorialistică (cel puţin nu una publicată). Asta probabil şi datorită activităţii sale neîntrerupte şi intense, dar şi a lipsei reflexului de grandomanie, de autocelebrare. 

Au rămas, bineînţeles, în special faimoasa serie de cinci volume masive de „Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei” (ce demers ambiţios, rar şi preţios!), uriaşul „Dicţionar universal de lungmetraje cinematografice (filme de ficţiune)”, apărut în mai multe ediţii, şi un „Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc”. Dar şi imaginea celebră cu el pe o mică bicicletă mergând la filme până în ultima parte a vieţii (în primii mei ani la Bucureşti, după una din proiecţiile de presă matinale de la Cinema Elvire Popesco, i-am cerut un autograf pe volumul al cincilea din „Vârstele peliculei”, apărut în 2012). (Oare multiplele serii de emisiuni de cultură cinematografică realizate de el de-a lungul timpului la TVR mai există? Relansarea lor pe YouTube ar fi nepreţuită şi apreciată). 

Aşa că atunci când am aflat că scriitorul şi prolificul critic de film Ioan-Pavel Azap de la Cluj a publicat un volum de dialoguri inedite cu Tudor Caranfil, al cărui admirator ştiam că este, curiozitatea a fost mare. Deşi cartea a apărut încă din 2022, la editura clujeană Tribuna, am auzit de ea doar odată cu anunţul că urmează să se lanseze la Cinemateca Eforie din Bucureşti, pe 15 decembrie 2023. Însă cu doar o zi înainte a venit vestea că Ioan-Pavel Azap a murit la rândul său, fulgerător, la doar 56 de ani. Prin urmare, lansarea s-a transformat într-o comemorare în prezenţa câtorva oameni în public (la eveniment, cei doi critici au fost evocaţi de colegii de breaslă Dana Duma, Mihai Fulger, Călin Stănciulescu şi Marian Ţuţui). 

„Eu sunt un simplu consultant, cu care spectatorul se confruntă după consumarea filmului”

Intitulată „Vârstele criticului. Convorbiri cu Tudor Caranfil”, cartea – 100 de pagini în format mic şi, din câte se pare, nepusă în circulaţie comercială – are mai curând aspectul unei schiţe, al unui preambul la ceea ce ar fi putut şi ar fi trebuit să fie un volum mai mare, şi are toate şansele să rămână un obiect bibliofil, aflat în posesia doar a câtorva apropiaţi şi cunoscuţi. Situaţia s-ar putea schimba dacă criticul Mihai Fulger va duce la bun sfârşit o idee anunţată la lansarea-comemorare, şi anume de a se ocupa de scoaterea unei noi ediţii, adăugită, care să includă mai multe documente şi diverse alte materiale din arhiva lui Tudor Caranfil, puse la dispoziţie de fiul său, regizorul Nae Caranfil. 

Aşa cum scrie Ioan-Pavel Azap în pagina de introducere, „schimbul epistolar s-a făcut pe calea Internetului, între sfârşitul anului 2009 şi începutul lui 2011”, când corespondenţa virtuală s-a întrerupt. „O încercare de a relua dialogul pe la jumătatea deceniului trecut a fost sortită eşecului din motive care nu au ţinut de voinţa protagoniştilor”, precizează intervievatorul. Deşi are această formă concisă, cartea îşi îndeplineşte ambiţia enunţată de Azap, aceea de a „contribui, chiar şi în mică măsură, la întregirea sau nuanţarea portretului criticului şi istoricului de film Tudor Caranfil”. Un portret care dezvăluie un om alert, energic, uneori caustic, fără morgă şi fără tentaţia cuvintelor mari despre cinema şi activitatea sa şi care consideră esenţială asumarea propriilor opinii (chiar dacă asta înseamnă şi crearea unor inamici). 

Despre profesia de critic vorbeşte cu modestie, luciditate şi umor: „Eu sunt un simplu consultant, cu care spectatorul se confruntă după consumarea filmului. Reprezint răspunsul la întrebarea pe care omul din public o pune totdeauna la ieşirea din sala de proiecţie aproapelui său: Ei? Ce părere ai? Şi tu eşti obligat să-i dai părerea ta sinceră, să scotoceşti în tine după adevărul şi numai adevărul propriu, despre ceea ce aţi văzut împreună. Altfel, dacă ridici un singur deget să măsori, prudent, de unde şi cum bate vântul opiniei publice sau opiniei criticii oficiale, părerea ta devine compromisă prin conformism. Sigur că îmi mai schimb părerile, dar foarte rar şi nuanţat. Că nu poţi şti, poate te-a durut burta în timpul proiecţiei, sau ai avut crampe de măsea, sau pur şi simplu erai într-o proastă dispoziţie…” 

„Eu am mai prins scriind critici interbelici ca Eugen Schileru, D.I. Suchianu, Ion Cantacuzino. Îi priveam cu respect, nu ca pe nişte concurenţi, ci ca pe nişte colegi cu mai multă experienţă”

Observaţiile despre critică – la fel ca verdictele despre filme, şi ele l-au plasat contra curentului principal – încheie volumul. Asta după ce Tudor Caranfil rememorează, pe fast-forward, copilăria şi adolescenţa din Galaţiul natal, unde a devenit pasionat de filme datorită cinefiliei mamei sale, începuturile în presă şi în critica de film (după ce a renunţat la regia de teatru), relaţiile de amiciţie sau de adversitate cu unii cineaşti, legăturile cu alţi critici şi istorici de film („Eu am mai prins scriind critici interbelici ca Eugen Schileru, D.I. Suchianu, Ion Cantacuzino. Îi priveam cu respect, nu ca pe nişte concurenţi, ci ca pe nişte colegi cu mai multă experienţă”) şi, mai ales, organizarea Serilor prietenilor filmului, eveniment început în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la crearea Cinematecii de către autorităţile vremii. 

Povestea apariţiei Cinematecii este cea mai pasionantă din întregul volum, pentru că e încărcată cu emoţia intrinsecă oricărui gest de pionierat. Asta deşi felul în care Tudor Caranfil evocă respectiva perioadă nu are, cel puţin aparent, nimic romantic sau grandios. După ce, într-o seară de vară, a asistat fascinat la proiecţia în aer liber, în grădina unui restaurant, cu filmul mut Sfârşitul Sankt-Petersburgului (1927), de Vsevolod Pudovkin, alături de doar alţi doi spectatori, şi-a spus că astfel de capodopere ale trecutului trebuie văzute de mai multă lume. S-a folosit de poziţia de cronicar la ziarul Informaţia Bucureştiului, unde avea, printre altele, o rubrică săptămânală de film intitulată Caiet de cinefil, şi s-a prezentat la şeful reţelei cinematografice din Bucureşti „spunându-i că redacţia îi cere colaborare şi găzduire pentru o manifestare permanentă de cultură cinematografică. Omul m-a primit cu căldură”.

Apoi i-a transmis şefului său de la ziar că Întreprinderea cinematografică îi cerea sprijin şi colaborare pentru organizarea unor Seri ale prietenilor filmului: „Şi aici primirea a fost bună! Al treilea obiectiv a devenit Ion Popescu-Gopo, căruia i-am comunicat că ziarul, în colaborare cu Întreprinderea cinematografică, doreşte să-i dedice o seară la cinematograful Capitol. Şi el a fost bucuros să pună umărul”. Acest prim eveniment – pornit ca o „escrocherie”, pentru că iniţiatorul nu avea niciun fel de aprobare oficială, iar cu „fiecare dintre pilonii acţiunii vorbisem ca şi cum aş fi fost împuternicitul celuilalt, dar de fapt făcusem un soi de manipulare care ar fi putut ieşi periculos la iveală” – s-a dovedit un succes. Jurnalişti de presă culturală au lăudat iniţiativa, care a putut astfel să devină regulată.

Începută în februarie 1962, Seara prietenilor filmului avea iniţial 800 de abonamente, iar peste un an a ajuns la 6.500. Se formase publicul pentru un „cinematograf de reluări”, adică o Cinematecă, pentru care Tudor Caranfil pleda tot mai insistent în discuţii şi în scris. În cele din urmă, în 1963, după mai multe luni de tensiuni, Seara prietenilor filmului a fost preluată, prin presiune, de Asociaţia Cineaştilor, la ordinul ministrului cinematografiei de atunci, Mihnea Gheorghiu, despre care criticul afirmă că devenise invidios pe popularitatea evenimentului. Tudor Caranfil era îndepărtat, dar eforturile sale au stat la baza viitoarei Cinemateci. „Se destrămase sentimentul de cinefilie, de cineclub”, dar se instala o instituţie.

Frumuseţea acestui fragment esenţial din istoria cinematografiei române – povestit savuros de protagonistul său – nu face decât să amplifice regretul că nu a existat prilejul ca Tudor Caranfil să rememoreze, în detaliu, mai multe momente din traseul său profesional atât de special, întins pe aproape şase decenii, şi din activitatea sa, care a acoperit prin scrieri întreaga existenţă de peste un secol a filmului. 

 

Foto: Adi Marineci pentru TIFF

09
/03
/23

Mai mult de un deceniu, scriitorul american David Fideler, originar din Michigan și stabilit la Sarajevo, și-a însoțit cafeaua de dimineață cu lectura câte unei epistole de-a lui Seneca (cca. 4 î.Hr. - 65 d.Hr.), „cel mai convingător și mai elegant dintre scriitorii stoici”, „conștiința Imperiului Roman”. Astfel a apărut volumul „Mic dejun cu Seneca” (Editura Trei).

01
/03
/23

Compania de Librării București (CLB), cel mai longeviv lanț de librării din România, și Headsome Communication lansează astăzi, 1 martie 2023, cea de-a treia ediție a SuperPovești din București, un proiect îndrăgit care își propune să readucă în actualitate legendele și poveștile despre oraș cu ajutorul noii generații de cititori.

23
/02
/23

Sâmbătă, 25 februarie 2023, de la ora 12.00, Institutul Cultural Român organizează, prin Centrul Național al Cărții, un eveniment online dedicat traducătorilor de limba română din întreaga lume.

20
/02
/23

Amantele regilor au fost, uneori, respinse sau denigrate de societate, alteori tolerate sau chiar admirate pentru frumusețea lor sau pentru influența pe care o exercitau asupra suveranilor. Mai aproape de zilele noastre, amantele președinților erau ținute în secret sau negociate cu presa, în încercarea de a proteja imaginea șefilor de stat, văzuți ca lideri morali și exemplari pentru societate.