Reunite pentru prima dată într-un volum, memoriile lui V.A. Urechia reconstituie imaginea societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Un articol de Monica Andrei|19 noiembrie 2014
În paginile pline de nostalgia amintirilor din viaţa de familie şi din călătoriile în străinătate se ţes episoade istorice la care a fost martor, relatate cu acurateţe: detronarea lui Mihai Sturdza, ocupaţia austriacă, venirea regelui Carol I, intrarea armatei ruse în ţară, unirea principatelor, schiţând totodată portretele personalităţilor vremii, între care: Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri şi alţii.
Cartea de memorii publicată la Editura Polirom, în 2014, ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi glosar de Leonidas Rados – biograful autorului – ne prezintă copilăria în Piatra Neamţ, locul naşterii, studiile de la Paris unde şi-a luat licenţa în litere, perioada petrecută în Bucureşti, momente şi situaţii de viaţă trăite între 1840 -1882.
Pe scena vieţii publice poltice româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alexandrescu-Urechia (1834-1901) nu a avut de jucat un rol oarecare. A fost un energic animator al culturii româneşti, istoric, membru fondator al Academiei Române, precum şi al altor instituţii culturale, printre care şi Ateneul şi Liga culturală a românilor de pretutindeni. A fondat şi a condus mai multe publicaţii, a scris o “Istorie a românilor” (14 volume), o “Istorie a Şcoalelor” (4 volume) lucrare încununată cu premiul Heliade al Academiei Române, în 1890. A mai scris proză, teatru, critică literară, istorie, arheologie, etnografie.
V.A. Urechia s-a născut la Piatra Neamţ, într-o familie cu mulţi fraţi vitregi, deoarece părinţii memorialistului mai fuseseră căsătoriţi. Nicolae Iorga care-l reţinuse cu “figura rumenă supt asprul păr crunt, cu ochii mici supt ochelari” îşi aminteşte că “nu se arăta nimic din tragedia de familie, grozavă, pe care o văzusem desfăşurându-se pe Calea Victoriei la un ceas de seară, între făcliile aprinse.”
În plan personal, istoricului i-a fost dat să primească o lovitură devastatoare, după moartea primei soţii, după cea fiului Tancred şi după despărţirea sa de soţia Luiza. Fiica sa, Corina, divorţează în 1888, din pricina problemelor psihice şi a brutalităţii soţului, mutându-se la Bucureşti, unde se îndrăgosteşte de căpitanul Guriţă. Legătura lor este oprită de către V.A. Urechia, care-i explică fiicei tragica situaţie: iubitul ei îi este frate vitreg, fiul nelegitim al savantului.
Sinuciderea Corinei în 1890, urmată de sinuciderea căpitanului Guriţă, în patul ce-i fusese dat istoricului drept cadou de nuntă de către regina Isabela a II-a a Spaniei, patul în care agonizase şi se prăpădise la Iaşi, în 1858, prima lui soţie, iberica Francisca, au impresionat multă vreme societatea bucureşteană.
Anecdotica bogată pusă pe seama „amorului în familie” îl va urmări toată viaţa, deşi a trecut discret trei divorţuri, ultimul în 1872, prin „consimţământul mutual”. A doua soţie, voluptuoasa Luiza, care fusese florăreasă, avea dese escapade amoroase când la Bucureşti când la Paris, iar Zetta, a treia soţie, fusese sora Luizei. Numai iberica Francisca, prima soţie, se stinsese de boală.
Deşi a fost atacat în epocă de nume sonore precum Titu Maiorescu, Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Mihai Eminescu, s-a bucurat totuşi de multă preţuire în rândul intelectualităţii. A fost deputat şi senator de Covurlui şi de Galaţi, vicepreşedinte al Senatului şi, pentru un scurt timp, ministru al Cultelor şi al instrucţiunei Publice.
Memoriile sale cu parfum de epocă vorbesc despre relaţia specială, de patru decenii, cu genialul autor al farselor la adresa “Junimii”. “Azi eram amic, mâine urgisit… Viaţa întreagă aşa o petrecui cu B.P. Haşdeu. Şi, cu toate acestea, repet, şi astăzi îmi este omul cel mai simpatic. M-a criticat, m-a făcut cu ou şi cu oţet, dar eu am continuat a-l iubi.”
Vorbind despre memorialişti, Tudor Vianu constata, pe drept cuvânt, că “cine întreprinde o astfel de operă o face de obicei şi din motive subiective, din nevoia de a justifica activitatea sa ca om politic sau din aceea de a pune în lumină împrejurări purtătoare de consecinţe fatale pentru timpul lui”. Ironizat de contemporanii vremii, V.A. Urechia avea toate argumentele pentru a-şi publica biografia care să corecteze neajunsurile unei imagini neconforme sau să o impună cu alta, aşa cum se vedea pe sine sau cum ar fi dorit să fie.
Pentru iubitorii de memorii, jurnale, amintiri, cartea este o lectură extrem de plăcută şi captivează oricând, deoarece V.A. Urechia povesteşte cu farmec de adevărat povestitor.
