Aţi fost vreodată la Varşovia? Nu? Mărturisesc că nici eu. În schimb am fost la teatru, mai precis la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am văzut într-un decor familiar şi extraordinar de frumos restaurat, spectacolul „Varşovia: Ghid turistic” de Hillel Mittelpunkt, în regia lui Eugen Gyemant, cu Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Natalie Ester, Rudy Rosenfeld şi Viorica Bantaş…
Un articol de Andreea Nanu|21 noiembrie 2016
Frazele prea lungi sunt, de la bun început, semnul entuziasmului care mă copleșește atunci când vreau să spun totul dintr-o răsuflare. Fiindcă așa este și acest spectacol, o poveste spusă dintr-o răsuflare, care te ține în tensiune de la prima și până la ultima replică. Un dans de teme și motive, aproape ca în muzică; o muzică subtilă și rafinată (așa e întotdeauna muzica memoriei!), familiară și în același timp nouă, atent orchestrată și migălos exersată, cochet pusă în scenă grație scenografiei semnate de Sabina și Bianca Veșteman.
Dar, să încep cu începutul. Contextul, pentru o cronică teatrală, este important. Devine și mai relevant când povestim despre legătura noastră cu scena și actorii, căci ce altceva este teatrul decât o felie de viață, decupată, smulsă din cotidianul abraziv care, de multe ori, ne descurajează în fața efortului pe care-l presupune deplasarea la teatru și, mai ales, cucerirea stării interioare necesare pentru a gusta un spectacol? Ploua teribil pe 3 noiembrie; era frig, bătea vântul, eram din cale-afară de obosită după o zi petrecută în grădina desfătărilor birocratice: biroul! Un decor minimalist care, știm cu toții, nu încurajează incursiunile interioare, nici răgazurile contemplative.
Maia Morgenstern. Fotografii de Oana Monica Nae
Trecuse deja de ora cinci. În secunda imediat următoare, instinctul de supraviețuire declanșându-se, m-am smuls din letargie și, cu umbrela șiroind, am pornit-o spre TES. Am ajuns, dansând prin ploaie cu soțul meu de braț, (nu de alta, dar erau multe bălți!) cu cinci minute înainte de începerea spectacolului. Strada spălată de ploaie, fațada frumos luminată a Teatrului Evreiesc de Stat, recent renovat cu mult gust, foaierul plin de lume, căldura plăcută, fotoliile ca dintr-o casă pentru păpuși, tapiseria a l’encienne, eclerajul, proporțiile, toate acestea m-au făcut să mă simt acasă, introducându-mă într-o mică Varșovie, sau cel puțin într-o lume care poartă amprenta cosmopolită și elegantă a unei lumi central-europene. Repede, la bilete… oare mai sunt? De cum mă zărește, o doamnă amabilă îmi oferă invitații, conducându-ne spre locurile cu pricina. Mărturisesc că la TES prima notă este ospitalitatea care, la fel ca și la celelalte evenimente ale comunității evreiești, se găsește întotdeauna din abundență. La fel și calitatea publicului spectator…
Așadar, nu am fost niciodată la Varșovia. După ce veți vedea spectacolul „Varșovia: Ghid turistic”, cu siguranță veți privi orașul cu alți ochi, sau îl veți redescoperi într-o dimensiune nouă. Pentru că asta face teatrul. Numai teatrul. Arta dramatică este o artă tocmai fiindcă are puterea de a transforma un loc obișnuit (o cameră de hotel), un oraș oarecare (Varșovia) într-o lume de sine stătătoare, copleșind imaginație, mintea, memoria afectivă. Poți să cunoști orașul ca-n palmă, poți să fi ascultat Nocturnele lui Chopin până la ultima notă, poți să vorbești limba poloneză perfect, poți să aparții chiar lumii despre care vorbește piesa, a evreilor refugiați din Polonia în Israel; cu toate astea, spectacolul te introduce altfel în Varșovia. Urmărind spectacolul, ascultând replicile cu atenție, veți avea la sfârșit propria dumneavoastră Varșovie, un puzzle de dramă și comedie, de dulce și amar, de ură și iubire, de nefericire și speranță, adică de viață, de felie de viață transfigurată prin experiența unică a teatrului.
O mamă și fiul ei. Marga (Maia Morgenstern) și Josef Weisberg (Claudiu Istodor) călătoresc din Israel în Polonia natală. Ea, supraviețuitoare a Holocaustului, se întoarce la Varșovia, orașul copilăriei, pentru a recupera o clădire care aparținuse familiei înainte de război. Varșovia este un pretext, o fabulă, un loc și un timp care nu mai există, de fapt, decât în memoria afectivă. Realitatea e cu totul alta, amară, dezamăgitoare, umbrită de iluzii care se fac și se desfac pe măsură ce personajele sunt puse în situația de a se confrunta cu propriul trecut.
Călătoria în orașul regăsit este dublată de călătoria în timpul copilăriei. Cursa contra-cronometru cu autoritățile și birocrația sunt dublate de fuga pe mai multe voci cu viața, cu dramele ascunse, nemărturisite, acumulate, care ies la iveală și se confruntă în spațiul anonim, benign, al unei camere de hotel – al scenei! Distinsa, amarnica doamnă Weisberg încearcă să-și salveze moștenirea familiei și, prin asta, propriul trecut, propria viață furată de istorie, călcată în picioare de naziști. Fiul, Josef Weisberg, cu detașarea celei de-a doua generații, încearcă să se salveze… din ratare, recunoscând că, oricât s-ar strădui, nu poate să fie pictor! Destinul îi întinde o mână, prin Bina (Natalie Ester), și ea venită la Varșovia să recupereze munca tatălui mort cu trei luni în urmă.
Toți descoperă lucruri teribile, mărturisesc frustrări inavuabile: Marga Weisberg pornește în aventura „clădirii” deși e conștientă că, în fundal, o Varșovie întreagă o trage pe sfoară, Josef Weisberg descoperă că nu este și nu va fi niciodată artist, Bina află că tatăl ei făcuse infarct în patul amantei, femeia cu care timp de „18 ani, o lună pe an”, se întâlnea în secret la Varșovia… și cu știrea soției! Ce gust au (ar putea să aibă…) toate astea? Poate acela al „supei de găinaț”, replică laitmotiv care ne trezește la realitate, amintindu-ne că până și cele mai amare episoade sfârșesc în derizoriu. Ființa umană are, prin natură, o anumită doză de artificialitate și superficialitate pe care istoria (fie ea personală sau colectivă) le potențează.
Cu toate astea, răscumpărarea este oricând posibilă, întoarcerea își are, în ciuda prețului uneori piperat („Spune, mamă, cui i-ai mai dat bani?…„Dar cui nu i-am dat!”), partea sa de frumusețe (orașul salvat din ruinele războiului, visul unei parfumerii într-o clădire dărăpănată), de consolare (există iubire!), de speranță (nu, întoarcerea nu a fost degeaba)… Conflictul între generații reprezintă legato-ul întregului spectacol. Personajele nu vor să se salveze doar pe ele însele; de fapt, chiar acesta este lucrul minunat! Pentru Marga nu contează atât clădirea cât memoria familiei și viitorul fiului; pentru Bina contează nu doar fericirea personală, dragostea, ci memoria tatălui. Chiar și Lazarovici e gata să renunțe la trucurile lui pentru a-și salva identitatea evreiască (identitate înțeleasă mai ales ca apartenență la o comunitate de destin, de suferință a memoriei împărtășite). Vorba Maiei: „nu se reduce totul la bani”… Sensul a ceea ce ni se întâmplă, înțelesul lucrurilor care pare uneori să ne alunece printre degete, pentru aceasta personajele pun totul la bătaie într-un spectacol autentic și alert… ca o bătaie de inimă!
Personajele schimbă vrând-nevrând camerele. Așa cum ajung să facă schimb de trecut, de amintiri, de drame personale, de iluzii și dorințe. Totul într-un iureș de replici alerte, „colorate”. Culoare dă și apariția episodică a Verei (Viorica Bantaş), prostituata rusoaică („curvă, curvă… dar și antisemită ?!”) angajată să-i pozeze, în disperare de cauză, fiului incapabil să-și onoreze „vocația” de „ilustrator de hoteluri”!
Schimbăm și noi, cu sau fără voie, locul cu actorii, dacă ne lăsăm pătrunși de o replică a Maiei Morgenștern, ca o concluzie fericită la spectacolul vieții noastre: e chiar așa de rău să te îndrăgostești, să vrei, să speri, să cauți?… Din păcate nu am reținut replica exactă, însă duhul ei mă urmărește ca un suflu proaspăt, revigorant, purificator. Cred că teatrul este despre asta: suntem expuși, la fel ca personajele, pe scena propriilor noastre vieți. O mână invizibilă trage cortina! Decorul este, de cele mai multe ori, modest, însă niciodată lipsit de farmec (trebuie doar să-l redescoperim). Experiențele, adesea, par să se repete, ca o serie de variațiuni pe o temă dată (însă și aici, interpretarea face toată diferența). Nostalgia, pasiunea, căutarea iubirii, răscumpărarea, vina, dorința, puterea de a visa și de a spera, sunt constante pe care le regăsim în „Varșovia: Ghid turistic”, semne de circulație (ideile, sentimentele, experiențele, toate acestea circulă, legând locuri și generații) prin care minunații actori ai Teatrului Evreiesc de Stat ne conduc, mai ceva ca într-un ghid, în cea mai fascinantă călătorie: către noi înșine!
…Îndrăzniți, pășiți, Teatrul ne așteaptă!
