Vinovații fără vină
https://www.ziarulmetropolis.ro/vinovatii-fara-vina/

Se joacă în Bucureşti „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?”, în regia lui Mihai Lukacs, spectacol bazat pe cazul real al adolescentei rome de 17 ani, care s-a sinucis în 2007, în şura casei părinteşti dintr-un sat din Harghita, atunci când părinţii i-au interzis să-şi continue studiile. Un spectacol tulburător despre sinucidere ca formă de protest.

Un articol de Alina Vîlcan|8 ianuarie 2018

În vara lui 2007, când Szomna Grancsa, o tânără de etnie romă, își lua viața lăsând în urmă câteva cuvinte scrijelite în maghiară pe un perete din camera ei – Școala sunt eu, era înmormântată cu mare fast țigănesc, iar presa dăduse buzna în satul acela și pe buzele tuturor era, rostită sau nu, întrebarea: Cine e de vină, cine?

La zece ani distanță, Compania de Teatru Giuvlipen a pus în scenă un spectacol-mărturie, ce readuce în prim-plan cazul Szomnei Grancsa, un spectacol cu o distribuție exclusiv femină, în care le regăsim pe Liana Ceterchi, Mihaela Drăgan, Zita Moldovan. Ele sunt, pe rând, femei din sat, părinții Szomnei, o jurnalistă, un om al legii, o profesoară, preotul satului și chiar Szomna Grancsa, într-un maraton al regretelor, învinuirilor și scuzelor, dar și al poveștilor despre comunitatea romă și despre cine a fost cea care a ales să-și ia viața pentru o cauză colectivă, în care a crezut.

Szomna ție se arată ție, spectatorul, drept cea mai silitoare fată din sat; când vine vremea să meargă la liceu, preotul satului intervine pe lângă părinții fetei pentru a-i convinge să sfideze cutumele și să o trimită la oraș, la studii. Iar părinții vor lăsa de la ei, vor amâna măritișul cu băiatul căruia Szomna îi fusese promisă, după tradiție, încă din fragedă copilărie, și o vor trimite la liceu. Se spune că Szomna mergea întotdeauna la școală, la oraș, însoțită de unul dintre băieții din familie. Și totuși, zvonurile că s-ar fi îndrăgostit de un coleg îi fac pe părinții ei să o retragă de la studii. Să te îndrăgostești în lumea lor e o rușine, e un păcat. Pe acest fundal, adolescenta își pune capăt zilelor, în zori, în șura din curtea casei părintești. Sinuciderea ei este văzută ca o formă de protest.

Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? are ceva dintr-un spectacol-manifest, e din acel segment de artă cu miză dincolo de artă, e o confruntare între lumea noastră modernă și o lume străveche, a tradițiilor încărcate de magie și de nedreptate ale unei etnii care se încăpățânează să nu-și uite obiceiurile moștenite din tată în fiu, oricât de absurde ar deveni în trecerea anilor.

Și e atâta mister și atâta emoție în rememorarea morții Szomnei Grancsa, la fel cum și ironie e, încât atunci când părăsești sala ți se învârt în cap zeci de întrebări. Și niciunul dintre răspunsuri nu e cel corect. În fața morții adolescentei, fiecare are o vină și fiecare are o scuză. Nimeni nu se face vinovat.

Compania de teatru feminist rom Giuvlipen tratează cazul Szomnei Grancsa într-o manieră cât se poate de obiectivă. De pe scenă, ți se spune o poveste. Nu se trag concluzii, se caută vinovați, dar niciunul nu e arătat cu degetul. Se pun în oglindă două lumi, fără să se ascundă sub preș gunoiul din niciuna dintre ele, dimpotrivă, la un moment dat ți se pare că defectele ambelor sunt accentuate, până ce capătă un aspect caricaturizat. Ca să vedem mai bine, îți spui.

Și mai e ceva care atrage fără doar și poate la spectacolul acesta, iar acel ceva e scenografia. Semnat de Elena Dobîndă, decorul e unul mai degrabă simbolic, destul de sumar, mai ales că Giuvlipen nu are încă o adresă exactă, iar spectacolul se joacă în diverse spații (a fost la Teatrul Național, la Teatrul Evreiesc, la Macaz, eu l-am văzut la ARCUB) și tot decorul acesta trebuie mutat. Decorul înseamnă mai ales o bancă de lemn, ca o bancă a acuzării, pe care personajele își spun ofurile și se trag unul pe altul la răspundere pentru ce s-a întâmplat. Însă dincolo de decorul acesta sunt costumele, acel port țigănesc, cu toată poezia lui, care ți se perindă prin fața ochilor ca un dans, ca o vrajă.

În limba romani, Giuvlipen înseamnă feminism. Compania de teatru Giuvlipen a fost fondată în 2014 de două dintre actrițele din distribuția acestui spectacol – Mihaela Drăgan și Zița Moldovan, alături de regizorul Mihai Lukacs. Spectacolele lor se definesc astfel: Prin practicarea unei arte politice, provocatoare, experimentală și foarte performativă, spectacolele Giuvlipen vorbesc despre teme serioase ca rasismul, autoritatea sau inegalitatea de gen, prin mecanisme comice. Îi puteți urmări pe Giuvlipen.com.

Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? are ceva dintr-un spectacol-manifest, e din acel segment de artă cu miză dincolo de artă, e o confruntare între lumea noastră modernă și o lume străveche, a tradițiilor încărcate de magie și de nedreptate

02
/04
/14

Cinci filme intense pe subiecte ca poliția politică, anii de închisoare ai lui Nelson Mandela, consecințele consumerismului și intruziunea politicului în viețile personale vor fi proiectate la Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica (8 – 13 aprilie), în secțiunea Panorama, într-o subsecțiune dedicată Eye on Films.

02
/04
/14

Filmul Cainele japonez, regizat de Tudor Cristian Jurgiu, care a fost proiectat la Festivalul New Directors/ New Films, de la New York, este "portretul fascinant al unei drame acute care se naşte din ritmurile vieţii reale", scrie prestigioasa publicaţie IndieWire.

02
/04
/14

ŞTIAŢI CĂ..., dacă ar mai fi trăit, legendarul cântăreţ Gica Petrescu ar fi împlinit astăzi 99 de ani? A început să cânte în 1930, pe când avea 15 ani, fiind descoperit la o serbare şcolară de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio. S-a oprit din cântat 76 de ani mai târziu, în dimineaţa zilei de 18 iunie 2006, când a murit. În acea zi de duminică, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” tocmai urma să se acorda un premiu special - „Cântecul e viața mea”, dedicat lui Gică Petrescu.

01
/04
/14

Mulți oameni sunt reticenți să apeleze la psiholog sau la psihiatru când se confruntă cu o problemă de viață sau cu o tulburare psihică. Motivele pot fi multe, de la frica de a nu fi catalogat „nebun” de ceilalți până la faptul că se îndoiesc că psihologul sau psihiatrul ar putea să îi ajute cu adevărat.

01
/04
/14

Este ora șapte şi îţi ocupi locul în sală, la Teatrul Foarte Mic. În faţa ta, pe scenă, zece oameni stau înşiraţi, aşteptând o execuţie. Le auzi gândurile învolburându-se în cascade răsunătoare de regrete şi frământări. Au murit de mult, dar continuă să existe în memoria colectivă a clasei unde s-au cunoscut. Sunt zece fantome care-şi deplâng trupurile sfâşiate de unghiile nedreptăţii.

01
/04
/14

Marţi, 1 aprilie, începând cu ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu va fi gazda unei seri dedicate romanului Ultimul nud de Ellis Avery, unul dintre cele mai îndrăzneţe romane publicate în 2012. Volumul reînvie atmosfera boemă din Parisul anilor nebuni, evocând atât figura fascinantă şi scandaloasă a pictoriţei Tamara de Lempicka, cât şi pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire.

01
/04
/14

Despre Cătălin Naum s-a scris şi s-a vorbit foarte mult. Mulţi spun că avea atributele unui regizor de geniu. Cu toate acestea, obişnuia să spună: „Eu nu sunt regizor”. Şi asta pentru că, înainte de toate, el a fost profesor, pedagog.

01
/04
/14

În ultimii ani, pe piaţa de entertainment din Bucureşti (şi nu numai) au apărut numeroase echipe şi trupe de teatru, de stand-up comedy şi de improvizaţie. Publicul, însă, cere tot mai mult.

01
/04
/14

Grupul Trei parale se pregătește de lansarea unui nou proiect. Gândit în urmă cu mulți ani, anunțat de vreo 3-4, muncit mai ales în ultimii doi, programul Ciobanul care și-a pierdut oile este gata de a fi prezentat. Lansarea va avea loc în duminica de Florii, 13 aprilie 2014, de la ora 19.00, la Sala Arcub.