Iubiri care au făcut istorie. Principele Ferdinand şi Elena Văcărescu
http://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-care-au-facut-istorie-principele-ferdinand-si-elena-vacarescu/

Ziarul Metropolis inaugurează o nouă rubrică, în care veţi putea citi articole despre cele mai mari poveşti de dragoste, reale, pe care le-a dat istoria. În primul articol puteţi afla cum s-a îndrăgostit Principele Ferdinand de Elena Văcărescu.

Un articol de Monica Andrei|3 Aprilie 2014

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE Principele Ferdinand, viitorul rege al României, „mic de statură, cu urechi clăpăuge, crăcănat şi foarte timid”, se îndrăgostește de domnișoara de onoare preferată a Reginei Elisabeta. Elena Văcărescu „avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ” (nota Regina Maria în memoriile sale). Povestea de dragoste se întâmpla în România începutului de secol XX, pe vremea Regelui Carol I.

La 4o de ani de domnie, în 1906, activ la cârma unui stat constituţional, cu cele mai largi libertăţi, Carol guverna cu o înţelepciune recunoscută chiar şi de către detractorii săi. În guvernul conservator prezidat de către Gheorghe Cantacuzino (numit „Nababul”), s-a luat hotărârea de a sărbători jubileul, în urma unor simptome îngrijorătoare privind sănătatea suveranului, presupunându-se că la 50 de ani va fi prea târziu. Tot atunci, bătrânul Ion Brătianu stăruise pe lângă rege să asigure succesiunea la tron.

Cuplul regal, Carol şi Elisabeta a avut o fetiţă pe nume Maria, care a murit la vârsta de patru ani, în urma unei boli a copilăriei. Regina n-a mai rămas însărcinată, iar Regele s-a împăcat cu gândul că nu mai poate avea copii. Ferdinand era al treilea nepot de frate al lui Carol și nu și-a dorit să fie rege; dar consiliul de familie din Germania a hotărât ca el să fie înfiat de către Carol, ca apoi să-i succeadă la tron.

Mic de statură, cu urechi clăpăuge, crăcănat şi foarte timid, Ferdinand nu era o prezență prea plăcută. În schimb, era un om cu o cultură uluitoare. Puţini știu că era și un mare botanist. Zoe Cămărăşescu, în „Amintiri”, scrie: „Într-o zi, când ne plimbam prin parc, l-am întâlnit pe prinţul Ferdinand care venea din Grădina Botanică. Ţinea în mână o floare ciudată. Şi floarea, şi mâna păreau desprinse dintr-o filă de carte veche de rugăciuni, pictată de călugării silitori din alte veacuri. N-am uitat niciodată floarea albastră, dar nici dragostea cu care omul acela timid, botanist de seamă, prinţ moştenitor al ţării, a destăinuit unor copii numele florii, ca numele unui prieten scump.”

Smuls din traiul boem şi veselia de la Postdam, tânărul prinţ ajunge osândit la o viaţă de pustnic, fără prieteni, exilat într-o ţară cu o cultură străină. Era ascultător şi supus unchiului. Carmen Sylva – numele de poetă al reginei luat după moartea fetiţei – era singura mângâiere pentru prinţ, pe lângă doamnele şi domnişoarele care făceau parte din suita sa. Regina locuia mai mult la Sinaia, în Castelul Peleş, decât la Bucureşti.

Regele Carol, după cum singur o mărturiseşte la începutul însemnărilor sale, era o fire sentimentală, dar ştia să disimuleze foarte bine situaţia. În amintirile Zoei Cămărăşescu, născută Bengescu (a cărei mamă a făcut parte din suita reginei, fiind doamna de onoare în care avea cea mai mare încredere Regina Elisabeta), găsim următoarea descriere: „mama ne povestea că era înduioşător să-l vezi pe rege şi pe mama lui, când se întâlneau o dată pe an, la Umkirch, la Sigmaringen sau în România, cum se ţineau de mână ca doi îndrăgostiţi, parcă cu gândul la noua despărţire.

Această fire iubitoare nu trebuia să se arate aşa cum era. Cunoscând însuşirile poporului asupra căruia era chemat să domnească, amestecul de latin cu slav, care-i dădea, pe lângă imensele sale calităţi şi defecte care trebuiau strunite, regele şi-a dat seama că va trebui să-şi stăpânească toate sentimentele şi să nu rămână decât un arbitru imparţial, sever, inaccesibil la ispita plăcerilor personale, a preferinţelor şi prieteniilor; să nu mai trăiască decât pentru datoria faţă de ţară şi de poporul care-l alesese”.

Regele Carol preocupat de treburile ţării nu băgă de seamă nimic din ceea ce se petrecea sub ochii lui. Se întâmplă ceea ce nu trebuia să se întâmple. Regina Elisabeta ştia, dar nu se putea opune unei asemenea romantice întâmplări, pentru că ea însăşi le favorizase întâlnirea.

Ferdinand se îndrăgostește de una dintre domnişoarele de onoare, chiar de cea mai iubită de către regină. Era aleasa inimii suveranei, pentru că îşi închipuia că în ea retrăieşte duhul fetiţei sale…

O iubire nefericită

O situaţie tristă stătea în calea fericirii îndrăgostiţilor. Viitorul monarh nu avea voie să se căsătorească cu o româncă (pentru că interzicea Constituţia), ci doar cu o străină de neam regesc. Regina Maria, în „Povestea vieţii mele”, scria: „Românii doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară.

Dinastia trebuia să se ţină deoparte de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei. Aceasta fusese statornicit cu stăruinţă când Regele Carol primise tronul.”

Fata de care se îndrăgostise Ferdinand era Elena Văcărescu, mică de statură, rubensiană la trup, brunetă, nefiind o frumuseţe, însă era poetă; regina Maria o descrie astfel: „Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi… şi aşa mai departe. Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor.”

Elena şi Ferdinand s-au iubit mult. Au urmat luni de fericire tăcută şi îngrijorată, de relaţie secretă departe de ochii periculoşi ai lumii, de iubire înflăcărată şi pătimaşă, sub protecţia şi consimţământul reginei.

În acest timp, Regele Carol îşi vedea de muncă şi datorie. Dragostea nu avea loc în orizontul vieţii lui, nici în zarea gândurilor. Era căsătorit mai mult cu tronul, coroana şi ţara, decât cu regina. Amândoi trăiau în lumi diferite.

Când nepotul Ferdinand îi pomeneşte că se va căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlănţuie o furtună rece ce declanşează un crivăţ îngheţat care degeră pagina sentimentală din inima sa.

După nefericita întâmplare, lui Ferdinand i se spune să aleagă între tron şi Elena Văcărescu. Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alege ceea ce fusese ales pentru el, cu mult timp înainte, cu multă durere şi răzvrătire interioară.

Elena Văcărescu primeşte o sumă fabuloasă de bani, cu condiţia să plece definitiv în străinătate. Se stabileşte la Paris unde îşi va deschide un salon artistic care va fi frecventat de pictori, muzucieni, scriitori. Rămâne în lumea artiştilor din Oraşul Luminilor toată viaţa. Nu se va căsători.

Maria – ursita lui Ferdinand

Ferdinand a fost trimis să călătorească pentru a-şi pansa rana sentimentală, pentru a-şi mângâia inima frântă şi a uita întâmplarea; vizitează Olanda, Belgia, se duce la Sigmaringen, Postdam, Berlin, apoi la Cassel… Şi aci îl aştepta ursita. Totul era aranjat. La Cassel a întâlnit-o pe Maria, viitoarea soţie, care nu ştia nimic despre povestea vieţii lui.

Prinţesa Maria era prima fiică a Ducesei de Coburg, care era fiica Ţarului Rusiei, căsătorită în Anglia, ţară de rit protestant, pe care o va urî imens, pentru beţiile de prin cluburi ale englezilor şi ceaţa mohorâtă; și-a amintit toată viaţa că în palatele de la Petersburg domneau movul, lumina şi viaţa îmbelşugată.

Prin aranjamentul de căsătorie, ajunge în Anglia, ca noră a Reginei Victoria şi se dedică copiilor deoarece soţul ei, băiatul reginei Victoria, avea o funcţie în Marina Britanică (în consecință, se afla câteva luni din an pe mare).

Ura pentru ceaţa mohorâtă din Anglia o determină pe mama Mariei să-şi căsătorească copiii cu orice neam, numai englez să nu fi fost. Religia ei ortodoxă interzicea căsătoriile între veri primari, iar pentru fiicele ei nu dorea aşa ceva. (Pe vremea aceea, regii Europei făceau aranjamente matrimoniale pentru copii lor pentru a-şi menţine teritoriile şi, evident, pacea.)

De o frumuseţe strălucitoare, cu părul lung şi bălai, ochii de azur, Mariei i se aranjează căsătoria cu Ferdinand prin verişoara din ţara germană. Astfel, ca să se cunoască, ajung unul lângă altul la aceeaşi masă, la o petrecere de familie. Maria avea doar 17 ani.

„Cu mult, mult mai târziu am înţeles şi… am zâmbit” – scrie regina Maria în „Povestea vieţii mele”. „Povestea a fost ţinută departe de mine. N-am pus întrebări. Am aflat de ici de colo câte ceva din poveştile altora. Şi de fapt, eu am fost cea care, cu doi ani înaintea morţii lui Ferdinand, am făcut să se întâlnească vechii prieteni de odinioară.”

O viaţă întreagă se scursese… dar, la început, drama a fost foarte dureroasă. Opinia publică se răzvrăzise de-a binelea împotriva reginei, care îndrăznise să lucreze împotriva dorinţelor ţării.

După părerea tuturor, ea era vinovată de tot ce se întâmplase şi atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât regele găsi de cuviinţă s-o lase să plece la mama ei, la Neu Wied; afară de aceasta, regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se zdruncinase cu totul sănătatea şi, timp de doi ani, a fost nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un jeţ cu roate.

Vom vedea cum istoria unei iubiri frânte se repetă în familie.

Foto cu Principele Ferdinand și Elena Văcărescu: wikipedia.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »