Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar ameninţările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziştilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficţiune.
Un articol de Alina Vîlcan|30 iunie 2023
Picasso și femeile din viața lui, Zelda și F. Scott Fitzgerald, Olga și Vladimir Nabokov, Paulette Goddard, Charlie Chaplin, Erich Maria Remarque, Marlene Dietrich, Anaïs Nin, Simone de Beauvoir și Sartre, chiar și Iosif Vissarionovici Stalin și soția sa, Nadia – îi regăsim pe toți în noul volum al autorului german Florian Illies, „Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939)”, disponibil și în limba română, la Editura Polirom (traducere de Octavian Nicolae), din care vă invităm să descoperiți o selecție de fragmente și să îi faceți loc printre lecturile din această vară.
În 1929 nimeni nu mai speră în viitor. Și nimeni nu vrea să-și amintească de trecut. De aceea se năpustesc toți cu atâta sălbăticie asupra prezentului.
Pe 27 martie 1929, Cole Porter pune pentru prima dată marea întrebare: „What is this thing called love?”.
Uneori, Picasso trebuie s-o picteze și pe Olga, soția lui. Cu ani în urmă îi tot picta trupul grațios de balerină, acum însă cel mai important model al lui este Marie-Thérèse Walter. „E groaznic că o femeie își dă seama privindu-mi tablourile că am schimbat-o cu alta”, spune Picasso. Iar pe Olga acest schimb o înnebunește. Urlă, se dezlănțuie, după care cade într-o lungă depresie și se internează singură în clinici de pe malul unor lacuri îndepărtate. Mânia ei însă declanșează în Picasso forțele creatoare, stimulate de vină și de orgoliu.
Singura scrisoare pe care viitorul mare scriitor Vladimir Nabokov, pe atunci încă necunoscut, i-o scrie soției sale în 1929 conține numai două cuvinte și un semn de exclamare: „Prins Thais!”. Poate i-a pus scrisoarea pe pat, în timp ce ea dormea, în camera însorită din Le Boulou, în Pirinei, unde își petrec prima lor vacanță adevărată într-un mic hotel. Ceea ce a prins este un fluture, un exemplar spaniol rar din familia Papilionidae, și Vera zâmbește când vede bilețelul, căci știe că soțului ei nimic nu-i place mai mult decât să colinde pajiștile, în zori, când pantofii se udă încă de rouă, și să prindă fluturi cu plasa lui albă. (…) Vera și Vladimir sunt un cuplu total neobișnuit, căci sunt fericiți împreună și așa vor rămâne.
Când dansatoarea exotică Josephine Baker și contele italian Giuseppe Pepito Abatino vor să se căsătorească la Paris, organizează pur și simplu o conferință de presă. Toată lumea scrie despre fericita pereche și privește fotografiile care îi înfățișează chicotind; din acest moment, sunt considerați soț și soție. Este povestea Cenușăresei, născută într-un slum din St. Louis, care a cucerit inima unui conte european smart. Asta ar trebui să fie suficient, pentru că mirele preferă să nu meargă la oficiul stării civile, fiindcă astfel s-ar afla că nu e un conte italian dintr-o familie veche de secole și nici un renumit locotenent de cavalerie, ci doar un pietrar sicilian. În schimb, Baker este într-adevăr Josephine Baker, o tânără afro-americană zvăpăiată de 21 de ani, fără școală, fără falsă pudoare și fără simțul timpului, dar cu un infailibil simț al ritmului și cu un inimitabil talent de dansatoare.
Când, în anii ‘20, Anaïs Nin și soțul ei, Hugo Guiler, se instalează în Rue Schoelcher 11 la Paris, chiar lângă cimitirul Montparnasse, nimeni nu bănuiește nici că acesta ar putea fi un eveniment major în istoria orașului iubirii, nici că 30 de ani mai târziu Simone de Beauvoir se va muta exact în aceeași locuință. În orice caz, Anaïs Nin, deziluzionată de căsnicie și de Paris, notează în jurnalul ei: „Aș vrea să nu fi venit niciodată aici. Parisul trebuie văzut cu o privire romantică, altfel e o mare decepție”.
Pe 14 octombrie 1929, Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir petrec pentru prima dată o noapte împreună – în noua lor locuință din Paris, pe Avenue Denfert Rochereau 91, la etajul 5 pe dreapta. Tapetul e de un portocaliu cum nu s-a mai văzut. Mai ales acest lucru îl vor ține minte.
Toată Europa este zguduită de criza economică. Toată Europa? Nu! În contul lui Erich Maria Remarque intră zi de zi mii de mărci. Romanul său antirăzboinic „Pe frontul de vest nimic nou” ajunge cel mai mare succes de la sfârșitul Republicii de la Weimar; până în iunie 1930 s-au vândut un milion de exemplare. Lui Remarque i-a trebuit un deceniu ca să-și înveșmânteze în cuvinte suferințele din Primul Război Mondial – și prin aceasta a vorbit în numele unei întregi generații, căutând să redea incurabilele răni sufletești și trupești. (…) Faptul că își adaugă prenumele Maria la numele de la naștere Erich Remark este o dovadă sigură a venerației sale pentru Rainer Maria Rilke, mort în 1926, eroul tuturor celor care, ținând seama de gravitatea propriilor experiențe, consideră că tăcerea este singura formă de comunicare adecvată cu restul lumii.
Regizorul Josef von Sternberg își părăsește soția, pe Riza, pentru Marlene Dietrich. La sfârșitul lui ianuarie 1930, filmările la „Îngerul albastru” s-au terminat. La mijlocul lui februarie, Sternberg se întoarce singur cu vaporul Bremen la Hollywood. În cabina sa de la bord, găsește un coș cu provizii de la Marlene Dietrich. După două zile, ziarele din Berlin anunță că Marlene Dietrich îl va urma probabil curând la Hollywood.
Cum reacționează Paul Éluard, soțul încornorat al Galei, față de obsesiile ei pentru Salvador Dalí? Într-un mod foarte neobișnuit. Le dă voie soției sale și partenerului ei chiar să locuiască în apartamentul din Montmartre pe care l-a cumpărat și l-a mobilat de fapt pentru el și pentru Gala.
Pe 19 septembrie 1931, Zelda și F. Scott Fitzgerald părăsesc bătrânul continent. Se îmbarcă la Southampton pe Aquitania cu destinația New York. Este același vapor cu care au venit în 1921 pentru prima dată în Europa. (…) De cum ajung la New York, se grăbesc spre Montgomery, orașul ei natal. Închiriază o casă și își cumpără două animale: o pisică persană, pe care o numesc Chopin, și un teckel. Îi dau, cu toată seriozitatea, numele Trouble.
La întrebarea cui îi aparține, Charlie Chaplin răspunde, în iulie 1932, în mod surprinzător: lui Paulette Goddard. După câteva căsătorii, câțiva copii și numeroase aventuri la Hollywood și în restul lumii, o cunboaște pe tânăra actriță de 22 de ani pe iahtul unui prieten. Ea râde când el spune bancuri: asta nu e ceva nou. Dar pe ea o interesează și inima lui; pentru el asta este ceva nou. Singurul lucru care-l deranjează este părul ei, căci urăște blondul platinat, culoarea la modă la Hollywood. După ce Paulette redevine brunetă, pe 19 septembrie o sărută în public pe aeroportul din Los Angeles, înainte de a pleca la new York. A doua zi fotografia apare în toate ziarele din lume. Cândva, mai târziu, Paulette Goddard se va căsători cu Erich Maria Remarque.
Un singur om îl poate obliga pe Iosif Stalin să dea înapoi: Nadia, soția lui. Când ea se înfurie pe aventurile lui, pe aerele pe care și le dă sau fiindcă nu poate concepe ca el să lase milioane de oameni să moară de foame în Ucraina, Stalin se încuie în baia casei lor de vacanță din Soci. Se așază pe marginea căzii și o lasă să strige ca o furie: „Îți chinui soția, îți chinui fiul și chinui tot poporul rus”. Atunci el preferă să mai răsucească o dată cheia. Unul dintre cei mai mari criminali ai omenirii se baricadează în baie de frica nevestei. Când Nadia avea trei ani, a căzut în Marea Neagră și el a salvat-o. La 16 ani, s-a îndrăgostit de salvatorul ei, care tocmai se întorcea jigărit din surghiunul lui siberian. (…) O pereche imposibilă, amândoi egocentrici, cu o răceală disprețuitoare și un clocot interior. Poate că sunt prea asemănători ca să poată fi fericiți împreună pe termen lung. Dar Stalin poate să devină crud și chiar devine, iar atunci Nadia se pierde în bezna depresiei.
Foto: Josef von Sternberg și Marlene Dietrich / TSDPT
