MEMORIA CULTURALĂ. „Să vezi gândurile. Acesta este marele spectacol al teatrului”, spunea marele regizor Liviu Ciulei, născut pe 7 iulie 1923, la Bucureşti.
Un articol de Cristian Moțiu|6 iulie 2023
După cel de-al Doilea Război Mondial, regia teatrală românească se afla într-o situație oarecum confuză. Deși era acceptată ca artă de lumea culturală, statutul și caracteristicile specifice ei erau, încă, într-o destul de rudimentară controversă și prea timid autodefinite. Începând cu sfârșitul anilor 1950, deși presiunea cenzurii și propagandei continua să existe, se intră într-o perioadă de deschidere. Regizori tineri, precum Sorana Coroană, Dan Nasta, Vlad Mugur, George Rafael, Horea Popescu, George Teodorescu, Gheorghe Jora, Mihail Raicu, Crin Teodorescu, Lucian Giurchescu, au încercat să îndepărteze teatrul românesc de limitele inflexibile ale unei retorici naturaliste convenționale. Arta teatrală căuta să se elibereze creativ de limitele impuse ale sistemului, de searbădul realism socialist, care crispa și încetinea devenirea spectacolului și regiei românești.
În acest context de restructurare profundă a fenomenului teatral, Liviu Ciulei a avut un rol fundamental. Articolul său din anul 1956, publicat în numărul 2 al revistei „Teatrul”, despre „Teatralizarea picturii de teatru”, împreună cu cel al scriitorului și regizorului Radu Stanca, „Teatralitatea teatrului”, apărut în aceeași revistă, au fost manifestele mișcării de „reteatralizare” a teatrului, ce refăcea și continua procesul modernist de teatralizare din interbelic (reprezentat de Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican și, mai ales, de Ion Sava, maestrul lui Ciulei). Fiind un atac disimulat la adresa realismului naturalist imitativ, dogmatic după model sovietic, regizorul susținea restabilirea adevărului scenic, a unui altfel de realism, sprijinit pe imaginație, alegorie și metaforă, impunerea unui teatru al sugestiei, al imaginii stilizate și fanteziei. Deși erau examinate idei despre spațiu și decor în cronologia evoluției gândirii teatrale, indirect, ținta era spectacolul în integralitatea lui, operă autonomă și unitară ce are un limbaj specific. Arta trebuia să-și recucerească libertatea și autenticitatea.
Privilegiat într-un secol „dintre cele mai urâte și mortale din istoria lumii”
Liviu Ciulei (în acte Ioan Liviu Ciulei) s-a născut la 7 iulie 1923, în București, fiind fiul lui Liviu Ștefan Ciulley (3 ianuarie 1891, Giurgiu-1947, București), și al Clarei Elena (de origine austriacă, fiica profesorului Albert Wexler). Tatăl, Liviu Ciulley, fiul avocatului Ioan A. Ciulley, absolvent în 1914 al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, participă la campania militară din Bulgaria, este rănit și cade prizonier la bulgari. Supraviețuind și celei de-a doua mobilizări pe front, în timpul Primului Război Mondial*, devine inginer constructor, director și proprietar de mare antrepriză de construcții. Printre construcţiile care i se datorează se numără actualul sediu al Băncii Naţionale a României, blocul Casei de Pensii a BNR de pe Calea Victoriei, sediul Institutului de Cercetări Agronomice din Bucureşti (şi căminul studenţesc)*, Academia Militară, Palatul Administrativ din Ploieşti, Liceul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, abatoarele din Giurgiu și Constanța, hangarele Aeroportului Băneasa, localul Monetăriei Naţionale, Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, Mănăstirea Caşin, Biserica de piatră de la intrarea în Sinaia* și tunelul pentru tezaurul Băncii Naționale tot de aici, blocul care găzduieşte actualmente Teatrul Nottara (fostul Odeon)*, fabrici, căi ferate și zeci de blocuri și vile în București. Sora artistului, Anișoara (1922-1946), moare în urma unei operații de cezariană nereușite, după ce apucase să joace, sub numele de scenă Ana Ciulei, două roluri la Teatrul Național din București.
Familia, aparținând înaltei burghezii* și fiind, evident, foarte bogată (deținea multe proprietăți, un exemplu fiind terenul pe care se află acum parcul din fața Teatrului National din București)*, îi oferă copilul Ciulei o copilărie privilegiată (ce îl complexa uneori față de ceilalți). Beneficiază de o educație prețioasă, luând lecţii particulare de engleză cu Miss Marry McIntosh, guvernanta scoţiancă a familiei (care a locuit cu familia Ciulley vreme de nouă ani), lecţii de vioară (timp de şapte ani), de canto (trei ani), de pictură, iar, spre sfârşitul anilor de liceu, de dicţie, cu marea actriţă Marioara Voiculescu, care îi va deveni ulterior profesoară de actorie. De la o bonă austriacă şi de la propria mamă a învăţat de mic germana. Desena mult, preferând să se exprime pe această cale decât să verbalizeze. În timpul care nu era dedicat preocupărilor intelectuale şi artistice, Liviu Ciulei făcea sport. A jucat rugby vreme de unsprezece ani şi a practicat, în paralel, scrima, schiul, patinajul şi boxul.*
În urma unei călătorii alături de tatăl său în Italia, de Crăciunul lui 1939, tânărul Ciulei îndrăznește să-și înfrunte seniorul, ce l-ar fi vrut inginer și succesor la conducerea antreprizei de construcții*: „Șocul frumuseții Florenței, Romei, a fost atât de mare încât i-am spus tatălui meu: Nu ingineria, Arhitectura!!!„. Absolvent al Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din București, intră la Facultatea de Arhitectură (1942-1949), și după un an, în 1943, în paralel, se înscrie la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică (1943-1946), păstrând secret acest lucru față de părinți*. La examenul de absolvire cu un monolog din Henric al IV-lea de L. Pirandello, tatăl său își face intempestiv apariția. Luat complet prin surprindere, tânărul artist reușește „cea mai bună producție artistică din viața mea”, după cum mărturisește el însuși, în fața unei comisii formate din Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Victor Ion Popa, Maria Filotti, Gheorghe Storin și rectorul Mihail Jora, comisie care îl și notează cu zece pe linie*. În urma acestei întâmplări, la sfârșitul unei mese luate în familie într-o tăcere grea, după servirea unui compot ca desert, are loc deznodământul (povestea „compotului de mere”, cum a numit-o regizorul)*. După o interminabilă pauză, magnatul pecetlui, „Eu cred că treaba asta cu teatrul…e serioasă….Bine, construiesc un teatru.”*...și va ridica, împreună cu arhitectul Radu Dudescu, clădirea cu cele două săli de teatru de pe Bulevardul Magheru. Teatrul Odeon își va deschide porțile în noiembrie 1946, cu spectacolul „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare, în regia lui Ion Șahighian, Liviu Ciulei interpretând rolul lui Puck. Tot aici își va face și debutul ca regizor și scenograf cu Poveste stranie / Strange, pe 26 noiembrie 1946, după ce și-l făcuse pe cel actoricesc în timpul studenției cu rolul Richard, în piesa Încătușarea (Animal Kingdom), de Philip Barry, în regia Mariettei Sadova, la Teatrul Mic (1 noiembrie 1945). Din colectivul Teatrului Odeon făceau parte Liviu Ciulei, Clody Bertola, Dan Nasta, Corina Constantinescu, Nicolae Tomazoglu și Dem Savu (actori), Jeni Arnotă (născ. Acterian), dramaturg, Marietta Sadova, direcția de scenă.*
Din păcate, în vara lui 1948, după venirea guvernului Dr. Petru Groza și naționalizare, teatrul este desființat, instalându-se aici Teatrul Armatei, ce se va numi ulterior „C.I.Nottara”. Trupa este forțată să se despartă, iar Liviu Ciulei a fost mutat la Teatrul Mic (de pe Calea Victoriei). Toate proprietățile moștenite de la inginerul Ciulley (ce murise subit în 1947, de angină pectorală) sunt confiscate de stat, vila în care a crescut regizorul (din strada numită azi Tudor Arghezi, de la Nr. 14) e și ea naționalizată, iar familia acestuia e forțată să se mute într-o singură cameră cu chirie, în timp ce restul încăperilor sunt împărțite unui număr de 11 familii. Mama regizorului este condamnată la cinci luni de închisoare pentru „vina” de a fi deținut valută. În 1948 este respins la examenul pentru obținerea „atestatului sindical”, care i-ar fi permis să lucreze că regizor, pe motiv de „origini nesănătoase” și pentru că „sfidase” comisia prezentând caietul de regie cerut „pe o hârtie prea fină„.*
Între 1948 și 1952, lucrează ca actor și scenograf la Teatrul Mic, colaborând și cu alte teatre din București și din țară. Face cursuri de regie (neexistând această specialitate la Conservator) cu Ion Sava în cadrul secției de arte a A.R.L.U.S.-ului, unde îi are colegi pe Dan Nasta, Vlad Mugur, Mircea Marosin, Ion Omescu, Mihaela Juvara, Mihai Raicu, Crin Teodorescu, George Rafael. În 1952, e angajat la nou înființatul Studio al Actorului de Film „C. Nottara”. În paralel, se lansează în cinematografie, în calitate de actor, scenograf, asistent de regie.* „Când privesc urmă, văd că m-am născut și am crescut în regim monarhic, democratic, m-am maturizat într-un regim fascist, am trăit în regimuri comuniste și democratice. Secolul 20, mărturisesc, este unul dintre cele mai urâte și mortale din istoria lumii. Pietre de moară atârnate de gât, care opresc respirația.”, se confesa mult mai târziu Liviu Ciulei.
Foto: Mubi.com
Teatrul Bulandra, ars poetica…
Adus de doamna Lucia Sturdza Bulandra la Teatrul Municipal a cărui directoare era, după 11 ani de la debutul în regia de teatru, reușește să monteze aici piesa „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash. Orson Welles spune despre spectacolul „Cum vă place” de W. Shakespeare (1961): „…Liviu Ciulei mi-a oferit poate cel mai original și autentic Shakespeare din cei câteva sute pe care i-am văzut și pe care în lunga mea carieră de ziarist și regizor i-am înghițit”. Viziunea asupra acestui text desăvârșește procesul „reteatralizării” început cu „Sfânta Ioana” de George Bernard Shaw (1958) și „Azilul de noapte” de Maxim Gorki (1960, 1975). Cu un decor atipic, considerat de Ciulei una din marile realizări scenografice ale carierei, alături de „Macbeth” (decor făcut uitându-se „în sus la trei turle ale unei biserici rusești de lemn”), spectacolul reprezintă momentul-bornă radical și controversat al transfigurării spre modernitatea fenomenului teatral românesc. „Cum vă place” deschide drumul adevărului poetic și metaforei teatrale. Teatrul este perceput ca spațiu al imaginii esențializate despre lume ce oferă sens și emoție unei realități tălmăcită ca o poveste la care participăm cu toții, creatori și spectatori, nu o copie a realității, ci realitatea însăși.
Pe 7 octombrie 1963, Liviu Ciulei a devenit directorul artistic al Teatrului Bulandra. Din acest moment, faima acestui teatru se răspândește pe toate meridianele lumii, în România devenind emblematic, simbol mitologizat al unui credo artistic pe care marii creatori ai țării doreau să și-l însușească: „Ai ajuns la Teatrul Bulandra, s-a încheiat. Deci acesta era văzut ca un capăt de drum, locul de unde nu se mai poate progresa.” (Alexandru Tocilescu). Vor urma mari spectacole, mari interpretari actoricești. Liviu Ciulei hotărăște „să reemancipeze valorile teatrale”. Dacă la „Cum vă place” tot programul a fost inclus în articolul din 1956, și „era infuzat de o gândire armonică care exalta lirismul ca și grotescul gingaș copilăresc conținut de Shakespeare” („Convorbirile de joi”, Radio Romania, realizator Ion Drăgănoiu, 1969), în „”Opera de trei parale” (1964) gândirea a fost obligată să se strângă în rigoarea impusă de Bertolt Brecht prin însuși libretul pus la dispoziție”, născând un al doilea articol, „Teatrul de idei”. „Moartea lui Danton” a lui Georg Büchner (1966, montată și la „Schiller Theater” din Berlin în 1967, unde are un fabulos succes, la premieră actorii fiind chemați la aplauze de 63 de ori) este o a treia etapă și se înscrie „în una din ultimele mele preocupări care se numește teatrul total, dar și teatrul politic, practicând un realism eclectic, realism care se poate hrăni cu experiențele celor mai moderne arte, asimilându-le și transfigurându-le în folosul unei idei.” În „Macbeth” de W. Shakespeare (1968), toate începuturile de până atunci „s-au cristalizat până la epuizare.”
Remarcăm o glisare a aspirațiilor regizorului spre „arta actuală„, Ciulei considerând că ne aflăm în „era socială”, unde „rolul artei este să intuiască cu un ceas înainte evoluția societății și a omului și să-l marcheze intuitiv, să-l încrusteze în opera pe care o definește, pe care o desăvârșește.” Pare că renunță la anumite nuanțe baroce, poate excesive, în favoarea simplității („Leonce și Lena”, 1970, fiind și primul spectacol regizat în Statele Unite, în 1974, la „Arena Stage” din Washington D.C., unde este comparat cu Peter Brook, ca fiind un mare avangardist și deschizător de drumuri), și este mai mult preocupat de comunicarea precisă și imediată dintre spectacol și publicul contemporan („Regia are trei lucruri: logică, logică și logică; 99% logică. După asta putem să-i punem și aripi.”). „Clipe de viață” (1964), „Un tramvai numit dorință” (1965), „Play Strindberg”(1971), „O scrisoare pierdută” (1972, 1979), „Elisabeta I” (1974), „Pescărușul” (1977), „Furtuna” (1978), „Lungul drum al zilei către noapte” (1979), „Gin Rummy” (1980), etc., unele reluate apoi cu mare succes în străinătate, devin spectacole reper ale unui „atelier continuu…un poligon de încercări și cercetare” (scenograful Paul Bortnovski, „un mare scenograf, cu un simț al spațiului absolut”, după spusele lui Ciulei). Stilul Teatrului Bulandra, făurit cu „o răbdare de fier, o tenacitate rară” ( Clody Bertola), cu „har, cultură și umanitate” (Miruna Boruzescu) va deveni modelul absolut al teatrului românesc, templul unde „echilibrul între clasic și modern, (…) adevărul de viață al locului reprezentat, (…) mai ales legatura acestui spațiu cu un univers contemporan” (Cătălina Buzoianu) își va găsi expresia ideală și va înrâuri destinul artistic al viitorilor mari regizori: Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Dinu Cernescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Mihai Mănuțiu, Alexandru Darie. Personalitate pluridimensională, arhitect, regizor, scenograf, actor, scenarist, profesor, teoretician, Liviu Ciulei a descoperit și modelat mari actori ai teatrului și filmului românesc: Clody Berthola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Petrică Gheorghiu, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuț, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiș, Ștefan Bănică.
(Auto)Surghiunit din cinematografie… și din țară
După ce debutează ca regizor de film în 1957 cu „Erupția”, realizează în 1959 „Valurile Dunării” (obține Globul de Cristal la Karlovy Vary în 1961), pentru ca în 1965 să primească, printr-o decizie în unanimitate a juriului, Premiul de regie al Festivalului de la Cannes, pentru capodopera filmului românesc, „Pădurea spânzuraților”, primul film românesc cu perspectivă universală, ce medita asupra unor teme etern umane: „Cea mai frumoasă scenă pe care am regizat-o vreodată este ultima scenă din „Pădurea spânzuraților”. Vedem o tânără țărancă preparând ultima masă pentru un bărbat pe care-l iubește și care este condamnat la spânzurătoare, o femeie, pâine, sare și vin, viață și moarte”. Despre curmarea bruscă a carierei de regizor de film, declară în 1971 pentru „Revista Cinema”: “Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac „Visul unei nopţi de vară”. Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus „De ce nu faceţi Visul„? Dar visul…între timp pierise.” În ipostaza de actor interpretează roluri în peste 20 de filme: „Am jucat în filme doar atunci când rolurile mi-au permis să fiu un actor. Mi-a plăcut rolul Manicatide din „Facerea lumii” (regia Gheorghe Vitanidis, 1971), aşa cum mi-a plăcut rolul lui Mihai în „Valurile Dunării”, şi Klapka în „Pădurea spânzuraților”. În ceea ce priveşte scurta mea carieră de actor – şi a fost scurtă, pentru că mi-am îndreptat atenţia spre alte proiecte – am satisfacţia de a nu mă fi repetat. Deși este destul de greu să faci acest lucru în filme.”
Foto: Bob Glass/The New York Times
În urma „tezelor” din iulie 1971, atmosfera culturală devine treptat irespirabilă, cenzura este în creștere, pe măsura extinderii ideologiei protocronist naționaliste. Mulți creatori români aleg drumul exilului. După numai trei reprezentanții, spectacolul lui Lucian Pintilie, „Revizorul” după N. Gogol, este interzis în 1972, întreaga conducere a T. Bulandra fiind destituită. Liviu Ciulei nu se dezice de prietenul său, și este demis. Părăsește România în 1980 și lucrează spectacole de teatru și operă, semnează scenografii pentru colegii săi, în multe țări din Europa, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. Este director la „Lincoln Center din New York, și apoi, între 1980-1986, director artistic la „Guthrie Theater” din Minneapolis, spațiu căruia îi va aduce prestigiu și sclipire. Mai mult de 50 de spectacole au înscris numele său în istoria teatrului de peste ocean: „Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook si Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat inovator în domeniul teatrului“, scria Mel Gussov în New York Times.
Din 1987 a predat cursuri de regie la Columbia University despre care declară, „nu mi-au plăcut, nu m-am simțit bine. De altfel regia e foarte greu de predat (…) Simțeam că nu le dau studenților destul”. Apoi, a trecut la New York University, profesor de graduate acting… „Asta e cu totul altceva (…) m-am simțit foarte bine acolo și am lucrat foarte mult, până în 2003.”
Întors în țară după 1989, este numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra, unde va monta „Deșteptarea primăverii” (1991), „Visul unei nopți de vară” (1991), „Henric al IV-lea” (2005) și „Șase personaje în căutarea unui autor” (2005). Publică, împreună cu Mihail Lupu, volumul de mărturisiri esențiale „Cu gândiri și cu imagini” (2009), unde atenția este preponderent îndreptată spre soluțiile scenografice. Primește numeroase premii, distincții și onoruri. Cel ce spunea, „Să vezi gândurile. Acesta este marele spectacol al teatrului”, a fost parte cu adevărat a marii aristocrații a spiritului, recunoscut ca un magistru renascentist cu vocația sintezei. Moare la 25 octombrie 2011, la München, în Germania. „La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puțină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos și patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioși veniți la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obișnuiește acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă și nobilă, așa cum i-a fost și viața. A plecat discret și aproape neobservat, ca Ariel.” (Andrei Șerban)
O ediţie de colecţie a emisiunii Nocturne, de pe TVR1, în care invitatul Marinei Constantinescu a fost Liviu Ciulei.
Citatele semnalizate cu simbolul * și font italic au fost extrase din articolul semnat de Anca Hațiegan în revista Apostrof: „Ciulei și spectrul tatălui“și din Dicționarul multimedia al teatrului românesc, sub semnătura Ancăi Hațiegan (conf. univ. dr. habil. la Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj).
Foto: Cinemagia
