De ce ar trebui sa ne mai îndreptăm atenţia spre un personaj precum Aurel Baranga?
Un articol de Cristian Moțiu|26 iunie 2023
Pe lângă ispita unei colocviale sau peripatetice polemici cu istoria, poate și pentru că, deși am trăit în comunism, nu toți i-am înțeles tâlcul, și cu atât mai puțin pildele ce ne-ar putea servi în plăsmuirea unei posterități mai binevoitoare și mai curate. Dacă tema compromisului individului cu puterea vremelnică rămâne echivocă și etern dilematică, nostalgia euforică după comunism, deși psihanalizabilă îngăduitor, necesită o grabnică perfuzie de luciditate.
Perioada comunistă a fost îndelungată și presărată cu bizare interludii. A existat o literatură valoroasă, precum și una detestabilă. Unii scriitori au avut o existență mai mult decât agreabilă, iar alții abia au supraviețuit.
Începuturi sub semnul firescului
Ioan Aurel Baranga, pe numele real Aurel Leibovici, s-a născut la 20 iunie 1913, în București. Tatăl, Jean Leibovici, era funcționar comercial, mutilat în primul război mondial, „întors de pe front cu plămânii sfârtecați de schije și de gaze”, iar mama, Paulina, casnică. A absolvit Colegiul Național „Matei Basarab” din Capitală (1931), unde l-a avut profesor pe Perpessicius, și ulterior Facultatea de Medicină (1938), profesând sporadic între 1939 și 1940.
A debutat cu versuri, în august 1929, la revista „Bilete de papagal”, condusă de Tudor Arghezi. Povestește că, încă adolescent fiind și mergând în pantaloni scurți la T. Arghezi într-o mică odăiță a redacției de vis-a-vis de Casa Armatei (unde se afla tipografia „Cartea Medicală”), nu îndrăznește să se prezinte sub identitate proprie: „Maestre, m-a trimis la dumneavoastră fratele meu cu o poezie”. A doua zi poezia este publicată, și, încurajat fiind, „exercițiul” se repetă de trei ori. La ultima întâlnire, maestrul îl privește și îi spune: „Domnule Baranga, n-ați voi ca data viitoare să veniți dumneavoastră personal”.
Inițiază alături de Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals, revista de avangardă „Alge” (1930-1931), și publică în revista „Unu”, editată de Sașa Pană și Moldov, începuturile scriitoricești fiind sub semnul suprarealismului. Între 1930 și 1940 colaborează cu pamflete, reportaje, cronici dramatice la publicațiile „Cuvântul liber”, „Lumea românească (redactor între 1937 și 1939), „Facla”, „Azi”, „Reporter”, România liberă” (1944-1948) și la alte periodice avangardiste și antifasciste, iar în 1944 lucrează pentru Radio România. Debutează editorial cu volumul avangardist „Poeme cu orbi” (1933) și „Poeme în abis” (1933), după care a publicat volumul de reportaje „Ninge peste Ucraina” (1945) şi volumele de versuri „Marea furtună” (1946) şi „Vocea Americii” (1949), iar în dramaturgie cu comedia „Bal în Făgădău” (1946).
Ghilotina istoriei. Momentul adevărului
După decembrie 1947, când comuniștii au preluat oficial puterea, literatura română ce reușise excepționala performanță a unei alinieri rapide și depline la modelele europene, arzând etapele și încercând până la capăt cam toate experimentele literar artistice ale vremii, este aproape decapitată. Clasicii sunt interziși, fiind respinsă întreaga moștenire culturală a trecutului, și apar pseudo-poeții proletcultiști ce devin un instrument ideologic și propagandistic al puterii pentru controlul și îndoctrinarea „poporului”, „pur proletar”.
Dincolo de momentul terifiant al supunerii integrale a literaturii la realismul socialist, la așa numita literatură proletcultistă (literatura „obsedantului deceniu”, 1949-1964), treptat, în anii ’60, o relativă relaxare a controlului și cenzurii ideologice va permite refacerea unei literaturi ce friza autonomia creativă. Și la nivelul orientării politice și al societății civile se întâmplă o semi-liberalizare, oarecum prooccidentală, cu aparențele ei înșelătoare, cu luminile și umbrele ei. Sunt recuperați sacerdoții literaturii, Ion Barbu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Camil Petrescu, Rebreanu. Unii noi scriitori reușesc să supraviețuiească moral și artistic, impunând o literatură valabilă estetic și ideatic, instaurându-și propria libertate interioară și exercitându-și vocația artei lor în contrast cu atmosfera regimului oficial. Alții…
Aurel Baranga intră în Partidul Comunist în anii războiului, iar în 1948 este autorul textului imnului Republicii Populare Române între anii 1948 și 1953, „Zdrobite cătușe”, muzica fiind compusă de Matei Socor. Înființează, ca „sarcină de partid” primită tot în 1948, revista de satiră și umor „Urzica”, al cărei redactor-șef a fost din 1949 și până la sfârșitul vieții. Publicația își anunță intențiile revanșarde încă de la primul număr: „Într-o țară în care, sute de ani, cîteva zeci de mii de profitori au râs cum au vrut de popor, are și poporul – în sfârșit, astăzi liber – dreptul la zâmbet.” Pornită inițial ca un obiect de propagandă împotriva viciilor vechii orânduiri, revista a devenit în scurt timp o oglindă a umorului tipic românesc în care zicala „a face haz de necaz” era singura cu adevărat acceptată.
În piesa „Iarba rea”, apărută în 1948, o fiică de boier încearcă să submineze truda inginerilor și muncitorilor harnici și inimoși de a construi societatea socialistă. Evident, clasa muncitoare va izbândi împotriva sabotoarei, piesele lui următoare neîndepărtându-se de acest șablon al luptei glorioase a comuniștilor împotriva naziștilor sau pentru împlinirea revoluției socialiste.
Începând cu „Mielul turbat” (1954), umorul său începe să fie rezonabil și credibil, devenind un bun meșteșugar al șiretlicurilor unui „humorist” de modă veche. Comediile lui moralizatoare încep să aibă tot mai mult succes, fiind montate peste tot, cu generoasa susținere a autorităților comuniste. Satirizarea traficului de influență și a falselor ierarhii administrative, ridiculizarea birocrației și a demagogiei maladive, a capriciilor incompetenței, lichelismului, toate erau cu voie de la stăpânire, însă erau și pe placul publicului.
Teme predilecte precum victoria celor buni, a cadrelor sănătoase, a câte unui angajat cinstit și sufletist care învinge răul, sau cea a nefericirii conjugale, comicul de situație și un anumit tip de (fals?) non-conformism ce reușea să evite un nerușinat militantism ideologic în vogă, îl consacră, fără a-l ridica la strălucirea unui Tudor Mușatescu sau Teodor Mazilu, ca pe un scriitor simptomatic al perioadei comuniste: „Rețeta fericirii” (1957), „Siciliana” (1961), „Adam și Eva” (1963), „Sfântul Mitică Blajinul” (1965), „Fii cuminte, Cristofor!” (1965), „Opinia publică” (1967), „Poezii” (1968), „Tipuri și tertipuri” (1971), „Interesul general” (1971), „Viața unei femei” (1976), „Satirice” (1977), „Fabule” (1977), „Jurnal de atelier” (1978).
„Era prea inteligent pentru a fi fanatic, dar și prea fanatic pentru a-l socoti inteligent”
A fost director artistic al Teatrului Național din București (director general Zaharia Stancu) și membru în Comitetul Central al P.C.R între 1969 și 1974. În anul 1975 a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor Români. Cu prima soție, de origine franceză, a avut un fiu, Barbu (Harry), absolvent de I.A.T.C. și devenit redactor în Anglia, la secția română a BBC-ului, și apoi se căsătorește cu actrița Marcela Rusu. Moare la 10 iunie 1979, fiind incinerat la „Crematoriul Cenușa” din București.
A crezut, măcar pentru o perioadă, în comunism? A mimat, asemenea atâtor români, credința? Vladimir Tismăneanu afirmă: „Putea fi un intelectual veritabil, a ales să fie bufon, valet sau slugă. Era prea inteligent pentru a fi fanatic, dar și prea fanatic pentru a-l socoti inteligent.” … Poate merită amintit, în treacăt, că, un an înainte de moarte, grav bolnav în stadiu terminal, adresează o scrisoare de autoculpabilizare Colocviului Național pentru Literatură Dramatică în care recunoaște eșecul unei părți a creației lui și își numește personajele „manechine manipulate”, „minuțios machiate” și „făcute la minut”, care, pentru că trebuiau să respecte ideologia, desfigurau, conform unui „rudimentar concept estetic”, realitatea reflectată.
Foto: Wikipedia
